Rog actualul ministru al transporturilor si toata echipa ei meseriasa sa se grabeasca cu-constructia autostrazilor. Doresc sa ajung acasa, in Ardeal, pe autostrada. Asta inainte sa fiu nevoit sa opresc din 5 in 5 minute din cauza varstei si prostatei. Ca nu-s benzinarii din 5 in 5 minute si io scutec nu port. Nu cand sunt la volan.
Rog actualii inventatori sa nu se grabeasca-cu fabricarea teleportatorului. Ca daca ei termina treaba cu teleportarea inainte sa faca romanii autostrazi, toti banii care s-au bagat in drumuri (degeaba) in ultimii 20 de ani vor fi aruncati.
Plus ca vreau si eu sa conduc pana acasa, cu sotia sii fiica-mea, sa cantam in masina cantece de tabara. Ma indoiesc ca putem sa cantam un cantecel de drumetie in timpul teleportarii.
Si mama sa ne astepte cu bunatati seara, chiar daca noi am plecat din Bucuresti pe la pranz. Cu masina.
Mersi.
Mi se pare tragi-comic. Parca-i un viol in grup, executat de niste matahale asupra unei firave fapturi ce-i evident ca nu se poate apara. Eventual scuipa ori zgarie in timp ce-si ia de la unii si altii pumni in cap si lovituri sub coada.
Au bombardat danezii Libia… Ma intreb – pentru ca nu cunosc – daca danezii au luptat vreodata cu cineva de cand exista avioane pe lume. Ma intreb daca in afara bombelor aruncate la ei in tara, pe poligoane de antrenament, au avut cea mai vaga tentativa de a se razboi cu cineva. Sau de a marai la cineva in ultimele sute de ani. Zilele astea era oferta: cine mai vrea sa bombardeze Libia?
Io, io, io – au sarit mai multi mucosi. Unii dintre aia mai tari au stat pe sula lor. Si-au zis ca nu. Altii, tari si ei, n-au stat pe sula lor ca au treaba pe acolo, petrol, alea alea. Da’ multi mucosi au sarit: io io io.
Si danezii. Au bombardat si ei Libia, la adapostul zecilor si sutelor de avioane americane, franceze, britanice. Ma intreb acusi cum le-o fi dupa ce au dat de sange. Si macelul abia a inceput, va zic io. Masacrul abia urmeaza. Ca am trimis si noi in zona fregata noastra. Cu tun.
Cand eram io copchil si aveam bunicul ala de l-am iubit (si-l mai iubesc desi a murit de vreo 10 ani), ei bine, bunicul dadea cartofi la porci. Printre altele. Dar le dadea multi cartofi. Fierti. Ii tinea intr-un sopron, gramezi-gramezi, scosi din pamantul propriu. Le fierbea porcilor cate un cazan zdravan de picioci (cum li se mai spune in partile Sibiului). In coaja.
Aroma cartofilor fierti mi se parea divina. Lasam joaca si adulmecam ca o fiara infometata. Bunicul zambea, scotea cu palmele lui mari 2-3 cartofi fierti, ii sufla cu grija pana se raceau un pic si mi-i dadea. Ii curatam cu o viteza si un entuziasm de parca urma sa descopar un tezaur. Ceream sare de la bunica si mancam de-mi sareau falcile. Bunatate ca si cartofii fierti de bunicu’ pentru porci, mai rar…
Cand eram student lefter, cartofii erau (…citeste tot articolul)
In aceasta oribila dupa-amiaza de “primavara”, pe un ger amar-cumplit, un batran vindea palnii la marginea unui drum din judetul Hunedoara. Facute probabil cu mana lui, din putinul lui, in speranta ca-si va carpi pensia. Sa aiba de-o paine, de medicamente, de ingropaciune si pana atunci, pana cand o inchide ochii, de viata.
O duba cu numar de Arges incetineste in apropiere batranului. Omul se bucura ca va vinde ceva. Se apropie de geamul care se lasa. Intinde o palnie. O mana infasca palnia si duba demareaza in viteza. Batranul, disperat, incearca sa fuga dupa masina strigandu-le hotilor sa opreasca. Sa-i dea palnia inapoi. Un gest disperat si inutil.
Aceasta poveste adevarata mi-a fost povestita in urma cu doar cateva minute de un martor ocular. Ca eu is departe de acele locuri. M-a intristat. Ca si cum nu as fi stiut ca traim inconjurati de cacati. Cacati care din pacate au si ochi si au pretentia de a se numi oameni. Ca sa nu le simtiti duhoarea, ca sa nu fiti stropiti cu zoaie, pot sa va spun numarul dubei – care-i Renault: AG 18 MMC.
Duba trage dupa ea o remorca ce are numar de Prahova. La aia nu-i stiu numarul.
Sa fiti sanatosi si sa nu va scoata Dumnezo rahati pe cararile vietii.
Conduceam spre casa. Alaltaieri seara. Era cald afara. Prima seara calda. Ma simteam bine. Deschisesem geamul portierei, imi pusesem la cedeu o melodie ce-mi place, imi aprinsesem o tigara. Savuram seara aia, condusul, faptul ca mergeam acasa la ai mei.
In paralel trage un superb Porsche Carera. Negru. Scanteia in noapte. Mergea si el incetisor, parea ca si prosperul lui proprietar sa bucura ca si mine de seara aia. Dar spre deosebire de mine, el era imbracat la costum. Parea un tip elegant, prosper, fuma si el. De fapt sugea cu pofta din tigara, trimitand apoi valatuci grosi, albi, in noaptea neagra. Parea o prezenta desprinsa din filmele cu James Bond. Pana cand idiotul a aruncat chistocul tigarii fix in strada. Asa mi-am dat seama care-i singura problema a Porsche-lor: n-au scrumiere.
Ieri. Conduceam, nu mai stiu spre unde dar stiu ca era zi. Opresc la un semafor, langa era o (…citeste tot articolul)
Fiinta umana, desprinsa dupe unii din coasta intaiului individ creat de puteri Dumnezeiesti iar dupe altii pogorata din incurcisarea reusita a doi maimutoi, toooot evolueaza. Ne-am imunizat la boli ori am dat de leacuri (ma rog, de unele), am ajuns pe luna (ma rog, asa zic unii) si am reusit sa cream, uaaaaa, ce tare, Facebook.
Nu stiu insa de ce fiinta asta umana nu si-a dezvoltat si un “sistem de racire” a inimii cand devine parinte si pruncul-prunca e intr-un potential pericol-durere. Caci daca fiica-mea pica din cur pe spate si se sperie, io-s in pragul infarctului. Daca plange in somn, fac 3 preinfarcturi pana ajung la patutz. Inima-mi intra in avarie doar cand ma gandesc ca odata si odata tot o fi bolnava, ma ia cu diaree cand imi spun ca va face 15-16 ani si o s-o peteasca flacai betivani ori o s-o imbie colegele fetele cochetele “de gasca” sa bage boticul la (…citeste tot articolul)
Coada mare la supermarket. Recunosc ca ne si grabeam putin, se apropia ora la care lumina ochilor nostri – de fiica-mea zic, nu de enel - trebuia sa infulece. Ca era pe la pranz. Cum spuneam, coada mare la raionul cantarit legume. Io, gentilom de moda veche, am senzatia ca o doamna era cu juma de talpa inaintea mea spre rand. Si-i fac semn sa intre in fata.
Apoi vaz o persoana in etate ca se apropia cu greu de rand, ii fac semn sa intre in fata. Stau apoi la tot randul ala baban, desi e cumplita criza financiara toata lumea cumpara de parca maine-i potopul ori da tsunami peste noi, toti aveau j’de pungi cu produse. Ajung in fatza, cand sa-mi pun vinetele pe cantar se apropie o prea dulce silueta. (…citeste tot articolul)
Iubitele, dragele, mirabilele, fabuloasele noastre sotiii, mame, fiice, surori, pretene, logodnice.
Plecati de la premiza ca va iubim de ne cacam pe noi. Si vrem sa va facem fiecare zi o sarbatoare, nu numa alea marcate cu rosu in calendar. Ca nu reusim intotdeauna, e evident. Ca reusim arareori, e mai evident. Da’ nu-i rea vointa. Poate neputinta, poate nepricepere, poate ne lipsesc uneori si posibilitatile financiare. E rar, e adevarat, noi sintem stalpii casei in care puteti avea incredere. Incredere ca nu va lasam in stada ori numa cu o bere la pet pe masa.
Dar foarte putini dintre noi, barbatii, sint foarte priceputi la facut cadouri pentru femei. Daca nu cunostem clar ce v-ati dori, daca nu (…citeste tot articolul)
Cand am fost noi extrem de curajosi, in vara anului trecut, si-am plecat in Grecia cu fetita noastra ce avea abia 3 luni, am dat de un ospatar. Grec. Care ne-a intrebat cum e in vacanta cu un copchil atat de mic. Noi am dat un pic cu curu de pamant, sa se vada ce viteji suntem, spunand ca nu-i usor deloc. Ca nu prea ai acces pe terase cu caruciorul, ca-i greu la transport cu taxi-autobuz, ca nu-ti mai faci tu programul, mai usor cu magzinele si stradutele inguste unde-i forfoteala mare, ca bla bla. In general chestiuni ce-i fericesc pe parinti, sa ne intelegem, ca un copchil nu-i nicidecum un blestem ci o binecuvantare. Bagati bine la cap ce va spun, ca va spun cu mana pe inima.
” – Credeti ca va e greu acum?!” – ne intrebat grecul zambind pe sub mustata. Ce-i greu abia urmeaza peste cateva luni. Acu (…citeste tot articolul)
Bunicul meu (din partea tatalui), mare om, fost militar de cariera si poet actualmente decedat si-a scris asa pe cruce:
“Desprins din patimasa pamantului stransoare,
Cu intaiul ghiocel ma intalt si rad in soare.”
Versuri compuse, bineinteles, de el. Pentru ca el s-a nascut, a crescut si s-a educat in secolul trecut. Cand ghiocelul era ce era. Era… primul. Ca la dezvirginare. Si insemna ceva. Frumusel, indraznet, vioi, proaspat, simpatic, memorabil. Ne zicea ca scapam de iarna. Il indrageam, il vanam, il iubeam, unii il mai iubim si acu. Dar altii…
Caci aflat in asta dimineata la cumparat flori pentru colege, vaz ca nu-s ghiocei. Niciunde. Si am luat (…citeste tot articolul)
