Alea alea de la altii.

Si pentru ca ne place extrem de mult sa tragem cu uochiu in curtea vecinului, am spionat nitel pentru voi si pentru mine in recent incheiata calatorie de cautare internationala a caruciorului pentru bebeu. Cautare soldata cu un esec lamentabil, noi si bebeul sa fim sanatosi!

Noi nu prea avem autostrazi si nici n-o sa prea avem. Ei au pe deasupra autostrazilor pasaje pentru animale salbatice. Asa cum ati citit. In locurile cu padure de-a stanga si de-a dreapta, autostrada trece pe sub un pasaj lat cat o sosea, dar pe care e pamant, iarba, copaci. Un fel de pasaj salbatic, pentru animale la fel de salbatice. Astfel nu risti sa te trezesti cu un corn de cerb in pept. Nici nu prea ai cum la ei, ca pe marginea autostrazii sint garduri zdravene unde-i cazul. Si telefoane de urgenta. Si spatii de servicii. Si amenajari peisagistice. Si restaurante pe deasupra autostrazilor. Ma rog, te plictisesti de atata civilizatie.

Cam cata lumina NU avem noi pe autostrazi, atata au ei. Adica da, autostrazile lor – din Luxemburg cel putin – sint luminate. Aproape integral, inclusiv in afara localitatilor.

Cladirile lor vechi si foarte vechi arata a cladiri vechi doar pentru ca arhitectura e veche. Si mai vezi pe ele cate o inscriptie cu o mie 5 sute si ceva, o mie sase sute, o mie sapte sute. In rest, arata ca noi. Cu tigla zdravana si rosiatica, peretele proaspat zugravit, statuia la locul ei cu tot cu giuvaerurile pictate in bronz lucitor. Ei nu dau jos cladirile vechi ca sa faca bloc nou, de sticla. Ei iubesc cladirile vechi. Si cladirile lor vechi au aroma de veacuri apuse. Nu ca si cladirile noastre “vechi”, din centrul Bucurestiului sa zicem, care miros a pisat proaspat, a cacat uscat, sint ornate cu seringi secate de vene ciuruite si animate de sobolani mari cat pisica.

Pe locurile de parcare rezervate personelor cu handicap nu parcheaza mercedesurile si bemveurile celor cu “handicap” in cap. Handicap insemnand creier mic cat aluna si obraz gros cat portofelul lor. Nu. Parcheaza doar nefericitii care chiar sufera de un handicap. Jur ca am vazut astfel de locuri pe strazi ultra aglomerate. Locuri goale, zic. Nu parcheaza nimeni pe ele. Ce fraieri…

La masa nu se lasa bacsis fara numar. Iar chelnerii nu sint plini de figuri, zemosi si atat de smecheri de ai crede ca ei au gasit bucile la macaroana. Si au si sarutat-o in cur. Nu. La ei se lasa cativa centi, un euro-2 acolo, ca multumire pentru serviciile aproape intotdeauna ireprosabile. Io, ghiolban, mai sa sparg piata bacsisurilor. Ca deh, asa-i la noi, ti-e si frica sa nu zici ceva ca-ti furi o flegma in cafeaua spumoasa ori un floc in salata. Prietenii locuiti acolo de ani si ani mi-au zis sa-mi tin banii. Ca nu asa se procedeaza. Am lasat marunt, decent, mi s-a multumit cu un zambet deschis. Ca asa sint ei obisnuiti sa zambeasca, nu ca le-ar fi spart vreun client nervos gura. 

Nu am vazut caini vagabonzi. In Bruxelles nu m-am uitat dupa ei, dar in Luxemburg+Trier+Metz nu am vazut. Probabil maidanezii lor sint deghizati in dogi germani ca, deh, au origini nobile. Naiba-i stie…

In Trier am vazut 2 cersetori. Unu, mai exact una, a venit la mine in timp ce-mi cumparam magnetul de Trier. Avea vreo 50 de ani, blonda cu ochi albastri, deci nativa. Si a intins mana murdara spre mine, sa-i dau. Doamna vanzatoare de magnet, care era o frau, s-a facut foc. Probabil pentru ca cersetoarea ii facea de ras orasul in fata unui turist. Ti-a pizduit-o pe aia si a mototolit-o de abia atunci mi s-a facut mila de ea, mai ales cand amarata a ingaimat un fel de “ensuldigung” – care creca-s ceva scuze. Apropo de frau, toate taxatoarele de la buzile publice arata de parca au terminat dreptul la Oxford si acum se relaxeaza oferind hartie igienica. Erau coafate, aranjate, imbracate si atat de pline de bijuterii de mi-a venit sa-i dau eu ei hartie igienica.

In Metz canta unu’ la acordeon neste acorduri cunoscute: O ratusca sta pe lac, si tot face mac mac mac  – care parca era by Corina Chiriac. I-am zis acordeonistului ca francejii nu cunosc melodia, sa aleaga alta. Mi-a zis ca ba nu, ca-i internationala.

Oamenii lor merg mai incet, zambesc mai mult, claxoneaza mai putin, nu urla aproape niciodata, nu se imping mai deloc, nu se calca pe picioare, nu-si fut coate in burta in statia de autobuz. Cu taxiul nu ti-e frica sa mergi, rugandu-te sa nu ajungi miraculos in partea cealalta a orasului. Nu.

Ochei, aveti dreptate, ca turist tind sa vad doar partile bune. Doar traind acolo le vezi si pe alea nebune. Dar continui sa ma mir. Si nu, nu sint la prima evadare. Am mai vazut locsoare pitoresti din vreo 15-16 tari. Dar da, imi tin ochii si mintea larg deschise. Pentru ca, nu-i asa, continui sa ma intorc acasa, sa ma supar pe aici si sa evadez din nou. Si, culmea, nu scuip pe tara mea si pe oamenii de aici, nu-i numa vina lor, e si vina ultimelor cateva zeci de ani. Ca vorba aia, in perioada interbelica Romania era mai tare ca a Elvetia. Dar mi-as dori ca din multe puncte de vedere tara mea sa semene macar un pic cu tarile de “acolo”. Astea de care va spun. Iar unii oameni de langa mine (voi toti si inca multi altii faceti exceptie, ca odata ce-ati ajuns aici sinteti pe sufletul meu si probabil io pe al vostru) sa se asemene cu ei. Strainii astia calmi si linistiti, ce par mai tot timpul fericiti. Poate doar par…

Azi va invit in special pe cei ce locuiti in tari straine sa spuneti ce nu va place in noua voastra casa. Si ce va lipseste de acasa. Pe ceilalti va invit doar sa ne simtem bine si sa-i “acompaniem”” pe stranieri.

DISTRIBUIE

RECENTE