Bat clopotele, Dinica.

Cuvintele sint de prisos, spune un cliseu. Dar ii sint dator lui Gheorghe Dinica niste cuvinte. Mi-a placut de tine, Maestre, tare. Tare de tot. Iti vad si acum ochii aprinsi, nelinistiti, zambetul smecheresc, iti aud vocea. Ai fost un cusurgiu fara cusur. M-ai facut sa rad, sa-ti rostesc replicile. Nu stiu cine le-a scris, au fost ale tale. M-ai incantat. Mi-ai oferit momente de calatorie si visare, poate in zile sarace de ceva, orice.

M-ai dus si m-ai adus, m-ai purtat si am fost cu tine. Nu o sa-mi lipseasca vocea ta, pentru ca stiu ca o sa o mai aud. Acum poate mai mult, ca asa-i lumea. Isi apreciaza minunile atunci cand le pierde. O sa te mai vad, la televizor. Si o sa ma incanti din nou, o sa dau din cap, o sa zic “mare actor a fost asta”.

O sa-mi lipseasca rolurile pe care nu o sa le mai ai, povestile pe care nu o sa le mai zici. Gata, s-a sfarsit, s-a terminat, se mai aud acum doar clopotele. Ziceai ca o mana intinsa care nu spune o poveste nu primeste pomana. Mi-ai spus povesti. Ohoo, ce povesti, si cum mi le-ai spus. Multumesc.  

Ai murit incet, ai murit cate un pic, ai murit in lumina reflectoarelor presei. Dar ai murit totusi in tacere. Nu, nici presa nu se bucura ca ai murit. Da, toata lumea era pregatita pentru moartea ta. Dar nu cred ca cineva si-ar fi dorit ca tu sa mori. Si toti si-ar fi dorit sa anunte “Maestru e mai bine” ori chiar “Dinica a invins moartea”, “Marele actor se intoarce pe scena”.  Ai fost un actor desavarsit. Intr-o buna zi m-am uitat atent la cateva poze de-ale tale. Facute pentru promovarea ultimelor productii in care ai jucat. Zambeai, dar nu zambeai, Stiu asta. Purtai cu tine o durere mare, poate simteai moartea. Dar ai jucat perfect viata, ca de fiecare data.

Nu a fost sa fie. Mie imi pare rau. Sincer imi pare rau. Drum bun, maturator de praf de stele si cusurgiu fara cusur. Imi vei lipsi.