Bre, a venit glaciatiunea.

Sa ma mai lase in durerea mea savantii care-mi povestesc de incalzirea globala, topirea ghetarilor, disparitia iernii. Câcat, o sa murim ca dinozaurii, inghetati, acoperiti de munti de zapada, o sa ne descopere noii locuitori ai planetei peste 300 de ani, o sa ne scoata cu dalta din cuburile noastre de gheata si o sa ne pune in muzee. Aveti grija sa purtati chiloti curati si sa aveti toate plombele in gura.

Io, cand m-am trezit de dimineata, m-am trezit in cânt de viscol. Si, habar nu ai tu, draga cetitorule, ce frumos face viscolul in camp la Voluntari. Si totul era alb, zapada ajunsese pana la streasina caselor, reni fugeau pe campie si ursi polari mancau seminte la poalele padurii. Teoretic e un peisaj de poezie, bucolic, buburia copiilor, bucuria celor care nu trebuie sa iasa din casa si care privesc, extaziati, de “dupe” ferestile impodobite cu flori de gheata. In casa arde soba si merindea e pe masa.

Practic mie imi venea sa-mi fac harakiri, stiam ca tre sa ies afara, sa merg la servici, sa-mi gasesc masina s-o dezapezesc, sa ies cumva din cartier. M-am imbracat cum nu m-am imbracat demult. Cu cea mai groasa geaca, cu manusi, cu fular si cu caciula. O caciula mai groasa, trasa bine peste urechi, pana deasupra ochilor. M-am vazut in oglinda liftului si mi-am dat seama ca-capul meu cu caciula seamana cu o punga plina cu apa.

Asta era insa ultima mea problema la momentul respectiv. Ajuns in scara blocului, realizez ca-s primul care iese azi in urgia de afara. Cum? De usa era sprijinita o duna de zapada, cum sint alea de nisip in Sahara. As fi preferat sa fie de nisip, dar nu, era zapada, inalta de juma de metru. Ma proptesc cu umarul in usa, constatand intre timp ca afara-i viscolul lu’ dracu. Ma miram ca nu vad masini zburand peste acoperisuri, acoperisuri zburand peste masini.

Dau usa la o parte, ies, ma loveste viscolul cu intensitatea unui val de-ala mare de la mare. Creca ati patit-o, valurile alea care te dau peste cap, iti baga nisip in cur si iti muta ficatul din dreapta in stanga. Asa era viscolul. Cumva am ajuns la masina si am descoperit cu fericire ca nu era acoperita de nameti. Aseara am parcat-o la poalele blocului, pe locul unui vecin – sa ma ierti vecine – ca pe locurile mele era mutata Antarctica. Blocul fusese parapet, masina scapase. Urma insa cea mai mare problema: de la bloc pana la iesirea din cartierul meu “rezidential” sint cate sute bune de metri. De drum lat de doua palme, pe care incape o singura masina. Vine cineva din contrasens, ai pus-o. Cand e “uscat” pe afara, te mai tragi in stanga dreapta. Azi nu era chip. Zapada era de juma de metru, nu o curatase nimeni, io am tractiune pe spate, mi-e cam greu sa plec mai departe daca raman blocat.

Asa ca emotii, nenica. Dar vaz ca apare de undeva o Dacie Nova. La volan era probabil ingerul meu salvator. Si o ia Dacia catinel spre iesirea din cartier. Si mergea struna, bune masini mai avem. Io, ingrozit, in spatele ei, pe urmele ei. Dar nu puteam sa tin pasul cu ea. Intre timp au aparut pe drum vecinii entuziasmati de iarna. Cu caini, cu copii, cu copii de caini, cu caini copilarosi si copii cainosi. Ii durea la banana ca io abia ma deplasez, ii durea la pedala ca io vin spre ei. Se jucau cu zapada. Nu erau nevoiti sa iasa din cartier, sa mearga la servici, sa castige o paine. Io claxonam, ei cu caciuli peste urechi nu auzeau. Io ma temeam ca daca ma opresc nu mai plec, pe ei ii durea in cur.

Imi asumasem deja ca poate nivelez vreo 2 vecini cu 3 copii si patru caini. Ma auzeau insa in ultimul moment si se trageau la o parte. Nemultumiti ca am tupeul io, ca masina, sa circul pe un drum de masini. Cumva am reusit sa ies din cartier.

Si acum nu mai am chef sa scriu ca am scris prea mult. Scrieti voi, rapid, lasati mesaje pentru posteritate, ca a venit glaciatiunea, o sa inghetati si o sa ajungeti intr-o vitrina de muzeu.