Care-ai tras cu arcul?

Cunoasteti probabil acele usi cu resort. Cu arc, popular vorbind. Usile alea pe care nu trebuie sa le mai tragi frumusel dupa tine, ca se inchid singure. Iar daca arcul e suficient de puternic si tu nu-ti tragi picioarele dupa tine suficient de rapid, iti trag una in spate. Preferabil cu clanta usii in ficat. Si te arunca in lume.

Magica inventie – ar spune unii – o chestie atat de simpla si de practica. Momaile uituce nu mai trebuie sa faca cele doua miscari care presupun trasul si inchisul usii. Pot pleca fericite mai departe. Nu ne mai alegem nici cu urletele unor spirituali care spun “aloooo, ai perdea la casa?!” sau “buei, tu ai casa in panta?!”. Nu, nu mai e cazul, usa se inchide singura, la revedere.

Eu gasesc aceste usi upgradate ca fiind contraproductive. Si presupun ca mai mult incurca decat ajuta. Voi explicita si de ce. In general uitam sa tragem usa dupa noi daca sintem relaxati, preocupati de altceva. In niciun caz nu ne gandim la deschisul sau inchisul usii. Deci teoretic cel putin intram usor pe usa, atat de usor incat inchisul ei nu mai e o prioritate in acel moment. Atunci intervine arcul, se inchide usa dupa noi, nici nu am observat ca s-a intamplat asta.

Deci usile cu arc ii ajuta pe niste uituci, nu pe niste oameni care nu ar avea mainile necesare pentru a inchide usa. Banalul resort poate cauza insa probleme fix in cazul in care am avea nevoie ca usa sa se deschida mai usor. Cum mi s-a intamplat mie, ieri. Adunand de prin casa mai multe chestiuni netrebuincioase, le-am inghesuit in doi saci menajeri si o cutie.

(pauza – pe balconul meu au aparut 3 pasari negre. Nu-s ciori, ca-s mai mici. Poate-s ciori pitice. Nu-s mierle ca nu au ciocul galben. Poate-s mierle fara cioc galben. Inchei pauza)

Si-mi zic sa duc toate cele netrebuincioase la tomberonul din spatele blocului. Dintr-un singur drum. Cum mergeam spre serviciu imi pun frumos rucsacelul pe umar. Cu palma aceluiasi umar prind sacul 1. Si sacul 2. Ca sa ma echilibrez imi pun pe palma celuilalt umar cutia. Destul de voluminoasa, destul de plina, destul de grea. Deja echilibrul meu era deosebit de fragil. Orice factor exterior putea sa-l perturbe deosebit de usor, fatalitate ce s-ar fi soldat cu caderea cutiei si risipirea multor gunoaie.

Ma misc delicat spre usa apartamentului, apas clanta cu piciorul drept, deschid usa, ies binisor din locuinta. Nu pot sa inchid usa. In cazul asta ar fi fost bun un arc. Las cutia jos, inchid usa, iau din nou cutia, da sa cada, am emotii, nu aveam chef de strans gunoaie de prin casa scarii. Merg la lift, reusesc sa actionez (maiastru) butonul cu cotul mainii stangi, in care aveam cei doi saci. Vine liftul, intru destul de greu, cutia din dreapta era mare, sacii erau umflati, ma prind usile de le lift, imi tin respiratia, se redeschid usile de la lift, intru de tot in lift, folosesc acelasi cot ca sa apar butonul P, cobor. Se deschide usa liftului, ies mai repede sa nu mai mai prinda inca o tura, ajung la usa ce da spre spatele blocului. Si aici problema. Usa e cu resort. Arc. Extrem de puternic.

Nu mai aveam chef sa las din nou cutia jos, ma saturasem de atatea miscari de inviorare. Dau sa imping usa cu umarul. Aveam insa pe mine un pulover verde brotacel-deschis, usa era cam jegoasa. Realizez ca as fi curatat juma din geamul de la usa cu brotacelul. Iar puloverul ar fi aratat ulterior ca si cum as fi facut gimnastica de inviorare in curtea fabricii de negru de fum de la Copsa Mica. Mai puteam sa imping usa cu fruntea. Mi-as fi murdarit nitel fruntea cea lata. Dar aveam in masina servetelele mele de sters bordul, alea care fac spume. Mi-as fi inspumat fruntea, ca si cum as fi purtat pe teasta o cununa de lauri albi. Ave Caesar. Mai exista si riscul sa imping puternic cu fruntea in geam, sa cedeze geamul si sa ma ghilotinez singur. Ce stire de ora 5 ar fi iesit de acolo… Nu mi-am asumat riscul.

In final am ales varianta “Iminge-cu-buca”, am proptit zdravan buca dreapta in geam – la mine stangul e picior de sprijin – arcul s-a incordat nitel, a opus rezistenta, am incordat si eu buca si am iesit. Destul de greu, era sa dau cu-cutia de glia stramoseasca. In acel moment mi-au venit in minte toate cele scrise mai sus. Si mi-am zis ca eu m-am efortat doar pentru ca unii uita sa inchida usa. Si nu-i corect.

E posibil ca ceva stimati cititori sa ma apostrofeze ca iar am scris despre nimic. Dar acest nimic devine ceva atunci cand te regasesti intr-o asemenea situatie. Va garantez ca va veti aminti de aceste randuri data viitoare cand sinteti cu bratele incarcate si in fata va sta o usa cu arc. O duminica placuta.