De ce insist?!

Culinar vorbind, am gusturi extrem de simple. Mai exact manac aproape orice, foame sa-mi fie. Si nu am pofte. Cu o mica exceptie, arhivata la capitolul “treburi despre mine pe care nu le inteleg”. Nu-mi plac fructele de mare, deloc, dar deloc, absolut deloc, dar o pasarica mica imi ciuguleste cateodata in creier si-mi da impulsuri sa mananc jivine acvatice.

V-am zis deja cum am mancat scoicile alea mari. Si scarboase. Ulterior am aflat ca “gagicile” erau vii cand mi-au fost puse sub cioc. Si cica lamaile ce-mi fusesera date trebuiau stoarse in freza lor. Specialistii spun ca asa se omoara bestia, si abia dupa ce se ineaca in acidul citric tre’ data pe gat. Io, in inconstienta si necunoasterea mea de mancator de slanina cu ceapa, tzaran sadea ce-si ia Armani ca a vazut el la TV ca-i firma, am apreciat doar coloristica placuta galbenlamaie-griscoica. Nu m-a dus capul sa ma gandesc ca “fetele” nu misca pentru ca in general scoicile nu prea zburda in cochilie. Sau poate atzipisera bietele. Si s-au trezit in momentul in care subsemnatul le-a infipit furculitzionul dupa ceafa. Era prea tarziu, le-a paralizat socul, mi-au ajuns in burdihan, de acolo au iesit intr-o conducta care, probabil, le-a azvarlit intr-o forma usor modificata tot in mare. Presupun ca asta-i circuitul scoicii in natura. Poate acum am vreo patru perle in mine.

Ei, treaba e ca greatza provocata de pitzipoancele marine, sorbite cu dezgust doar pentru ca au fost scumpe, nu mi-a taiat si pofta de experimente. Pasarica aia imi ciugulise in continuare creierul. Si dupa trei zile ma pomenesc din nou cu un meniu in mana, citind avid sectiunea “preparate din mare”. Aha. Ooooo, ia uite ce scrie acolo:”Baby Caracatitza pe gratar, cu inele de nu stiu cine, asezonat cu “prawn” (habar nu aveam cine-i ala) si cu carne de nu stiu ce impopotzonata cu patrunjel”.  Mda. Interesant. De ce nu as incerca?! Cei de la masa mea mi-au spus:”Ba, iar nu mananci nimic si pe urma te plangi toata ziua…” Eu, fire independenta, decisa, libera, indrazneata, am spus:“taci ba, uite ce bine suna, halesc tot!”

In cateva minutele mi-a ajuns in fatza botului si comanda. Care arata ca gura iadului. Din farfurie ma priveau ingrijorati mai multi ochisori. De diferite culori si forme. Spre cer se inaltau curioase diferite antene. Si tentacule. Cu ventuze. Mare parte din “zona” era acoperita de picioruse. Multe picioruse. Si codtize. In momentul ala m-am gandit ca exista sanse mai mari sa fiu eu mancat de ce aveam in farfurie in loc sa mananc eu toata colectia aia de uratanii. Noroc ca menajeria respectiva fusese tavalita pe gratar mai ceva ca Gheorghe Doja si nu putea urla la mine. Imi doream slanina mea cu ceapa. Slanina nu se uita in ochii mei, ceapa nu are picioare.

Dar nu m-am dat invins. Am inceput lupta. Provocarea cea mare era prawnul, care era de fapt un crevete urias. Rosu de nervi. Mai mare ca un pui de iepure. Urat cu spume. Hidos. Am aflat ca tre sa-i rupt capul si coada, si sa manac ce ramane. “Ooooo, placerea mea sa te decapitez, ‘tu-ti gura ta de monstru…” I-am rupt capul. S-a auzit chiar un sunet sec. Pac. Apoi coada. Un sunet mai mustos. Shplac. Am ramas cu o bucata de ceva alb in mana. Si, ca-copiii mici si prosti, am bagat-o in gura. Am muscat. Era crud, jur. Si un gust…Parca se cacase delfinul Flipper in gura mea. Ok. De ajuns cu prawnul. Ce mai avem pe aici. O carcasa de ceva, ca neste inele in spirala. Ia sa vedem. Am taiat o bucatica de carcasa, in gura cu ea. Hm…Gust de cauciuc fiert in pipi de maimutza. M-am tampit total. Am inghitit avand lacrimi in ochi. Lupta insa trebuia sa continue. Ia uite! Baby caracatita. Baby era mic. O caracatita roz, dar care era intreaga intregutza. Cap, trupsor, tentacule cu ventuze. Pentru ca-s barbat, m-am uitat intre tentacule. Ma scuzati, dar creca i-am vazut pizda. Gura nu era, ca nu avea dinti. Era prea tanara ca sa fie deja shtirba. Sau poate ca fiind baby nu-i iesisera inca dintii…Pentru a evita orice complicatie si pentru ca amutzita fiind de deces nu-mi soptise tandru la ureche “sa-mi mananci pizda” am ocolit zona. Si i-am sectionat cu dintii tentaculele. Era primul gust acceptabil din farfurie. Le-am rontzait multumit. Dar erau insignifiante. Matzele imi chiraiau ori de foame ori urlau de groaza ca deja ajunsesera gandacii precedenti in ele.

Mai aveam carnea aia de ceva, acoperita de patrunjel. Arata bine. Alba, diafana, nu avea mustati, carapace, ochi, dinti. Am luat cu incredere o bucata marisoara. Am bagat-o in gura si…era sa mor. Pe loc. Avea gustul campului de batalie de la Rovine dupa ce eroii repausati isi dormisera somnul de veci vreo trei zile la soare. Si duhnea fetid. Traznea. Am vrut sa scuip. Unde sa scuip? Eram pe o terasa cu pretentii, inconjurat de oameni eleganti care-si savurau ganganiile lor. Am inghitit. Oooh, Doamne, am inghitiiiiiiiiiit!!!! Acu sa nu zica unele exponente ale sexului frumos ca si lor le cer barbati inconstienti sa inghita, pentru ca efectiv nu stiu ce vorbesc. Daca eu am inghitit cadavrul ala, in lumea asta se poate inghiti orice. Orice. Viu, mort, paralizat. In pragul apoplexiei am intrebat chelnerul ce-mi poata da cel mai rapid de mancare, ca sa-mi sterg maleficul gust din gura. Ceva paste. Cu usturoi. Asta-i! Pune usturoi mult. Mult. Acopera pastele cu usturoi. Adu-le repede, garcon, ca mor aici, la terasa ta, si ai probleme cu sanepidul.    

Am balotat pastele cu disperarea unui naufragiat care nu vazuse mancare de zile multe. Savuram usturoiul ala cu desfatarea zeilor care mancau ambrozie si beau nectar. Si ma juram ca pe viitor voi rezista acestor tentatii atat de autodistructive. Iar in gand compuneam deja o oda cinstitei slanini si mirabilei cepe.