Extremele copilariei mele
Bantuind prin bloguri am ajuns la Denisuca, si am fazut fotografii cu dragul meu oras, Deva. Si m-a lovit un noian de ganduri de la varsta primilor ani. M-am amuzat amintindu-mi ce credeam eu despre lume, o lume pe care o vedeam mare dar care era doar un pic mai mare decat mine.
Eram convins ca Deva era printre cele mai mari orase. Mai exact pe locul 3 in Romania, dupa Bucuresti (hai ca eram tare) si Simeria. Mai tarziu am descoperit ca Simeria e un oras de vreo 4 ori mai mic decat Deva, vesit doar pentru faptul ca-i nod de cale ferata si ca are multe ateliere de monumente funerare. Made din marmura, Made in Simeria.
Cetatea Devei era clar cea mai misto din lume. Era clar si ca voi descoperi o comara dacica ingropata sub radacinile copacilor. Chiar am scototcit dupa ea ceva vreme. Era si cel mai periculos loc din lume, pentru ca pe Dealul Cetatii traiesc temutele vipere. Si chiar mai temutele lor surate, viperele cu corn. Dar dealul Cetatii imi trezeste si dulci amintiri. Acolo am pus pentru prima data mana pe o tzatza goala feminina. Era a unei colege de clasa, pe care am trantit-o barbateste pe iarba ce crestea pe Poarta 1 a cetatii. Nu am vazut nicio vipera in viata mea, dupa ce am pus mana pe tzatza colegei m-am speriat si am fugit, lasand-o in iarba. Nu am gasit comoara aia, o mai caut cand merg acasa.
Unul din cele mai departate locuri era oraselul bunicii, Dumbraveni. Asa mi se parea din Dacia 1300 a tatalui, cu care faceam pana acolo ore multe. Oricum era cea mai tare masina. Adevarul, descoperit cu stupefactie mai tarziu, e ca masina nu era tocmai un bolid iar tata nu conducea foarte repede. Acum as ajunge la Dumbraveni de la Deva mai repede decat ajung in unele dimineti la serviciu. Mai stiam ca cel mai departat loc ever e tot Bucurestiul. Acolo ajungeau vecinii, prietenii si rudele care deveneau “domni mari”. Intoarcerea lor la locurile de bastina era pentru mine unul dintre cele mai importante evenimente. Cand am aflat insa ca o matusa (ciao, Mariana) a fost pe la Paris, era sa lesin. Parisul nu intra in hartile mele de pe atunci.
Cel mai mare rau era, paradoxal, Tarnava Mica. Ce trecea pe la marginea minunatului orasel al bunicii, Dumbraveni. O apa vijelioasa, murdara, unde ma faceam ca inot ca sa nu ma fac de ras in fatza verisorilor mei. De fapt umblam cu mainile pe fundul apei si imi agitam picioarele la suprafata. Si Tarnava era periculoasa. Poate chiar mai periculoasa decat Cetatea Devei. Stiam ca multi copii s-au inecat pe acolo. Iar o data, in timp ce “inotam”, mi-am infipt mana in burta unei oi inecate, agatzata de niste radacini de la fundul apei.
Cea mai buna mancare era slanina prajita pe tzepusa, la un foc de lemne, facut pe malul Tarnavei. Picuram grasimea fierbinte pe paine, facuta de bunica, in cuptor (painea era facuta in cuptor, nu bunica), si o mancam cu pofta. Cu rosii si ardei grasi. Care erau clar cei mai grasi.
Cel mai viteaz om din lume era bunicul din Dumbraveni. Stiam ca luptase pe front si fusese ingropat intr-o groapa de obuz. Fusese vanator si avusese o iapa pe care o chema Gloria. Cea mai misto iapa. Stia sa calareasca. Celalalt bunic era si el viteaz. L-au impuscat nemtii in ’44, pe podul de la Baneasa. Un glont de mitraliera i-a trecut prin mana. Un glont de la cea mai mare mitraliera, tras de cei mai rai oameni, nemtii. Obisnuiam sa-i pun degetul pe gaura ce exista in bratul lui si dupa aproape 40 de ani.
Cele mai minunate femei din lume erau mama, sora mea si bunica. Cea mai tare cantareata era Angela Similea, cel mai tare cantaret era Gabriel Dorobantu, cu ochii lui aposi.
Imi era teama sa fac baie in Marea Neagra, fiind convins ca in adancuri zac monstri uriasi. Idee bagata in capsorul meu de Legendele Olimpului, cea mai tare carte a copilariei. Citita de vreo 8 ori. Oricum Marea Neagra era cea mai mare apa din lume, deci era logic sa adaposteasca cei mai mari monstri din lume.
Cel mai grandios lucru era trenul. O super etalare de forta, putere, pericol. Cea mai periculoasa arma era arcul facut din lemn din salcie, care avea sageti din papura. Cei mai viteji eroi erau Heracle, Ahile, Muschetarii si indianul Winnetou. Cele mai frumoase femei erau colega de clasa 1 Roxana si Elena din Troia. Erau cam la egalitate.
As mai putea scrie, dar tre’ sa trec din nou Carpatii (clar cei mai mari munti din lume) si trebuie sa prind cel mai grandios lucru, trenul. Asa ca va las pe voi sa continuati. O introspectie a anilor de inceput va va face bine.
Ioi, ce frumos povesteşti! Nici nu mă gândeam că eşti tocmai din Deva. Am citit eu că eşti ardelean, da’ chiar de aici?
Ca să nu mai zic că şi tata a copilărit la Biia, tot pe lângă Târnavă, iar copiii de acolo îl întrebau ce Târnavă curge pe la Deva, unde stă el.
aaaaaaaa….ma faci sa imi fie dor de casa! Cel mai frumos oras era Aradul, cel mai mare rau era Muresul, cel mai mare magazin era Ziridava, capitala era Timisoara, Bucuresti? ce e aia? … cel mai indepartat loc era Hunedoara, unde locuiau bunicii, despre cetatea careia nici n-ai scris, desi este acolo aproape… of…. te iubesc mama!
Dono , mi-ai pus degetul pe rana.Imi aduc aminte si eu cu nostalgie de locurile copilariei.Primii 10 ani i-am petrecut in Ernea(cel mai mare sat pe care il cunosteam).Dupa ce am crescut mai mare si am revenit in satul natal , m-a surprins micimea acestui sat.De fapt eu crescusem mai mare si vedeam satul cu alti ochi.
O mica corectie.Prin Dumbraveni trece TIRNAVA MARE.
Aaaaaaaaaaaaaaaa, Mare am vrut sa spun, Mare! Ce greseala mare…
Bai, imi stirniti invidia, ticalosilor! Io nu pot sa ma laud cu Teleajenul si cu piriul Dimbu, necum cu rafinaria de la Brazi sau cu vecinatati precum Baicoi, Plopeni si Aricestii Rahtivani (stie cineva cum e un “aricesc” daca e si “rahtivan” pe deasupra?!?!?! Ca eu nu stiu…)
A, ba da: pe la mine prin oras “trece” statuia lu’ Caragiale si calu’ lu’ Mihai Viteazul! Sint republicana, bre Naica!
A dvs invidioasa,
Mitza Baston
multumesc
), si…flacalul cel mai smecher din scoala era Adrian Wassy zis si Shobolanul, care era cu 3 ani mai mare decat mine, o iubea pe sora-mea, si ma poreclise “Galushca”. Nemernic ce era 
. Dar cel putin pe mine ma chema Roxana 
m-ai facut sa realizez inca o data ca adevarata mea copilarie s-a sfarsit in momentul cand am plecat din Romania, la 12 ani.
Universul meu era doar Bucurestiul… dar aveam Carpatii si Marea Neagra, si calatoriile cu trenul care incepeau si sfarseau vacantzele. Dar acasa am lasat totul.. “Tara , Tara Vrem ostasi”, “Flori Fetre, Filme, sau Baieti sau Artisti sau Cantareti”, Ciresarii, Cei 3 Muschetari, Inecatul, Winnetou. Rahan si Pif… batoanele de 1 leu cu mac, merele furate de prin curtile ramase in Pantelimonul anilor 80… si branzoaicele de pe Magheru… si cate altele…
Topul meu era putin diferit…Margareta Pislaru, Mihai Constantinescu, Emil Hossu( aveam carlig la nasucul lui borcanat- deh..nu te poti…. in gustul omului
Tot asa am invatat si eu sa inot in Tirnava Mare , mergind cu miinile pe fundul apei.Tin minte ca aveam niste chiloti de baie tetra.Cind intram in apa se largeau si cadeau jos de ramineam in curu gol.Ca sa nu mai cada ai intindeam si ai innodam.Era un loc de baie nemaipomenit de frumos LA COTITURA , se aduna acolo multa lume , copii , tineret , gagici.Noi copii find ne uitam dupa gagicile ce faceau plaja.Frumoase vremuri.
Dono, touche cu acest post, again! Sunt cateva luni de cand am devenit parca si mai sensibila fata de propri-ami copilarie, ma napadesc amintirile pe nepusa masa – day dreaming. Scriu si eu despre asta, ma gandesc foarte mult la cum era, ce era, de ce era… O fi un semn ca trec anii mai abitir decat altadata?! Ce mici eram, nu?! Ce mare era lumea…
Culmea e ca, in directa legatura cu aceste stari, ma trezesc cu un alt gand in cap: abia astept sa am copii. Ii voi urmari pas cu pas, voi retrai bucuriile de altadata… Asa simt eu, ca e unica sansa. Afara de a scrie, desigur
)
@olguta.Am inteles ca esti plecata demult din tara si iti este dor de slanina afumata.Daca revii pe meleagurile natale , da o fuga pina la Dumbraveni si o sa te servesc cu cea mai buna slanina cu ceapa verde.
unchiule, cred ca i-ai facut ziua mai buna olgutei
@unchiu aurel… sa stii ca si noua ne place slaninuta afumata…
)
mia luat-o tata inainte si te-a corectat in legatura cu tirnava mica:))…eu sunt fiica cea mare a tatalui meu:))..adik a “unchiului aurel”….si te salut de la biroul meu incarcat cu dosare…unde imi fac timp in fiecare dimineata sa sa citesc ce a mai postat dono:))…si unde imi fac nervi..cind imi blocheaza accesu la pagina astia de la IT…
Unchies- sa-l scuipi pe-ala care nu te face sa pui slanina pe masa( si ceapa, si palinca… si mai vedem noi ce- oricum cu deshtu-n …nas, nu vin
)))) . Multzam de invitatie 
Si accept cu mare placere 
Pe 10 Mai s-au implinit 26 de ani de cand am plecat… si parca ieri am plecat… dar cel putin am fini in Ardeal- cand am fost acum 5 ani, am fost “nanashi” la o nunta in Fagaras.. se pune?:D
dupa o mincare buna de slana cu ceapa , musai sa tragi la coasa vre-o doua ceasuri ca sa se arda grasimile.
@Olguta.Daca ajungi la Fagaras , poti sa dai o fuga si pina la Dumbraveni ca nu-i decit o saritura de caprioara schioapa.
Iti spun eu un traseu scurt.Fagaras,Voila,Agnita,Biertan,Dumbraveni.
de n-o sa te trezesti cu mine-n batatura…bineeeeeeeeee. Tragem si la coasa, nu-i bai. Cica sint zdravana din neam (doar fizic..cu psihicul stam mai prost;)
))).
loool
Finii mei- el e din Sercaia, ea din Venetia de Sus. Dar acum cica-s amandoi americani… deh..te pui cu cin-te-ncurci?
@Monica! Ploiesteanca de-a mea???
cumatrul si prietenul meu cel mai bun are doua surori in Sercaia.Pina la urma , daca mai stam la povesti aflam ca suntem neamuri.
@Olguta.Din Sercaia e alt traseu:Hoghiz,Sighisoara,Hoghilag(eu satu in Hoghilag si lucrez in Dumbraveni distanta de 2 Km.)
si eu care credeam, invatata d a cherry, ca jibou e cel mai mare nod ferioviar.
eu am avut o copilarie bucuresteana, in salajan. unde derdelusurile din spatele blocului, pe care ne dadeam toti drumul cu capacele de WC furate din casa, erau cele mai mari partii.
Off Dono,tu cu scrierile tale,si asa eram in butoiul cu melancolie,ai mai pus si tu paie pe foc..dar ce-a fost niciodata n-o sa mai vie..au ramas doar amintirile
Eu am crescut si copilarit in Oradea,deh fata de orash,daca n-am avut bunici de nici o culoare.Am crescut la 10 metrii de Crishul Repede dar in afara de pescuit altceva nu faceam,imi e frica teribil de apa,nici la virsta asta nu stiu sa innot..
Cea mai mare aventura era plecatul la tzara,sau la sat cum se zice in ardeal.Ma miram ca la circ de toate animalele si imi era frica teribil de gaini:))
Cel mai important om era un unki care lucra in armata si ma ducea si pe mine pe acolo:))
Vacantele,le petreceam la bloc,citind,si 2 saptamini la mare
M-am indragostit de un vecin si de TIc din Ciresharii,si mi-am scris pe penar numele ciinelui lui,Zombi:))
Am avut o copilarie frumoasa…dar totul s-a skimbat acu:)
Din Oradea mea draga n-a mai ramas decit amintiri,si o cruce pe-un mormint…acolo mi-am lasat tot..
hai sa vedem:
Cel mai mare rau e prahova, unde mergeam si ma bagam in apa pana la glezne ca nu stiam sa inot si imi era frica;
Cel mai mare oras e ploiestiul (vorba unei prietene de la tara, cand a venit prima oara la oras:”ce de biserici aveti voi aici”,numai ca ea facea referire la blocuri=)))
Cea mai buna mancare era masa de la camp din ziua in care se culegea porumbul;)
Cel mai strasnic joc era “pititea” in “poienita” bunicii nr 2 (care statea la celalalt capat al satului unde stau eu)
Si ar mai fiiiiii……ciresii bunicii, denumiti dupa proprietari..adik nepotii, capsunile in care nu aveam voie sa intram ca le striveam…
Uuuooooof..ca m-am intins nu gluma=))
Asa mi s-a facut un dor de copilarie. Citind postul mi-am adus aminte de cateva lucruri: de ciresele “ochiul boului”(alea imense), de vacantele din Ardeal – Doamne ce frumoease erau si de raul care trece pe la mine prin orash(cata dreptate avea Creanga despre Ozana)care inainte sa plec mi se parea un rau ca oricare altul, iar acum de cate ori merg acasa mi se pare ca poarta pe apele lui toate amintirile ramase acolo.De “acasa” imi voi aminti mereu si acolo ma intorc cu toata dragostea tot timpul.
Dar TOTE PINZELE SUS a-ti citit?
@benutza: DA!
Unchies- loooooooooool
.
rude… chiar ca ar fi o realizare pt mine- sa fim rude. Iti pot spune ca finul meu are catamai neamul in Sercaia, iar fina mea are rude in Venetia de Sus, mai mult decat am eu pe intreg pamantul. Si nunta au facut-o la Lacurile Beclean. Dar de la nunta, cel mai mult imi aduc aminte de zecile de sticle de palinca pe care le-au dus flacaii cu ei, cand am plecat sa luam mireasa de-acasa:D. In Sercaia, la bunica finului-Onutz( il cheama Ionut, dar toata lumea il stie de “Onutz”) in curte, tin minte o masa plina de sticle cu palinca, de zici ca eram in timpul Prohibitiei. Si eu, ca nanasha de treaba si femeie serioasa, eram la rochie neagra de seara, pantof cu toc(la 41 de grade la umbra!!!), si tremuram ca varga, de parca ma maritam EU!. Si flacaii, ca sa ma “imbarbateze”, imi turnau paharel dupa paharel de palinca. Nu-ti mai zic ca pina am plecat sa o luam pe Vasi(mireasa) de-acasa, eram gata de un pui de somn. Ma mir ca nu m-am culcat pe ulitza
Roxana era intr-adevar cea mai frumoasa.
Ai uitat sa spui ca eu eram cel mai bun la fotbal.:))
Da Dono…ne-ai cam atins la sentiment cu postul acesta
.
).
…îmi aduc aminte şi acum ce frumos se vedea oraşul de acolo de sus…
Pentru mine cel mai mare râu era Timişul , care-mi brăzdează oraşul de la un capăt la celălalt. Acolo m-a învăţat tatăl meu să înnot, să pescuiesc…pe malurile lui făceam picnic-uri cu prietenii mei (fiecare aducea ce avea de pe acasă), acolo mi-am petrecut seriile povestind cu prietenii ( stând “în faţa blocului pe dig”, un dig de beton încălzit de razele soarelui care abia apusese).Când mergeam cu părinţii mei la sat la bunici aveam impresia că mergem undeva foarte departe, mai apoi am realizat că defapt tot acel drum nu avea mai mult de 19 Km
…nelipsitele vacanţe de vară la mare, cu şcoala, unde eram însoţiţi de “doamna învăţătoare” si de părinţi…ce mai vremuri…
La Cetatea Devei mergeam în excursii cu şcoala…tot pe acolo îmi sărutam si eu colegele, mi se părea ceva romantic
ufffffff….mă opresc aici…mi s-a făcut un dor de România, de Lugoj…de “acasă”…
dar mai puţin şi vine şi concediul…:D
E, daca tot treci Carpatii o sa afli ca cel mai mare raul e Pocloşul, chiar dacă a cam secat şi că al treilea oraş din ţară e Târgu Mureş, na! DupăBraşov care era foooooooarte departe, e nevoie de o zi să ajungi acolo!
PS: nu ştiu dacă e cazul să întreb dar fata aia trântită în iarbă a murit atunci, mâncată de vipere, nu?Cât despre iapa aia chiar era cool, dacă ştia să călărească!
yo sunt nascunt si crescut in bucuresti, care mi se parea cel mai mare oras din lume:) cele mai indepartate locuri erau toate celelalte orase. fie ca se chemau ploiesti, deva sau botosani, toate erau le egala distanta de bucuresti..adica atat de departe incat habar n’aveam unde se afla, si mai ales traiam cu gandul ca bucurestiul e atat de mare incat eu n’am sa ies niciodata din el si sa ajung in acele orase enumerate mai sus:) exceptie face constanta, pe care il traversam ca sa ajung pe plaja:)
dambovita era tarnava mea, iar pantelimonul, comuna, e un fel de dumbraveni, unde mergeam tot cu o dacie 1300 la bunici. iar campul pantelimonului, era Dealul cetatii, unde cresteau gusteri, soparle, iar noi le prindeam in cutii de nes amigo si le puneam sa se bata.
si am avut si eu colege frumoase cu numele roxana. in generala era una, iar in liceu am avut vreo 2-3:)
Oioi. Eu sunt nascuta in Bucuresti si multa vreme am crezut ca Bucurestiul se intinde de la Dorobanti la herastrau. Cand am iesit din perimetru am zis ca am nimerit in alt oras, ca prea departe era. cand venea vara, venea si tristetea mea, caci toti copiii se duceau la tara, eu ramaneam sa privest corcodusii cum se coc. Cand venea unul inapoi (un copil) il intrebam daca nu s-a intalnit cu ceilalti, crezand ca TARA e o chestie unica, la care se intalnesc cu totii si ma lasa pe mine ca fraiera in betoane.
Jocurile mele au intotdeauna in centru un corcodus sau o bara – orice de care puteam atarna ca o maimuta. Inspre 10-12 ani, a intrat in peisaj santierul – un fel de Tarnava sau Dealul cu vipere – pentru ca fier betoanele erau acolo special plasate sa ne tragem in teapa.
Cel mai departe loc era Constanta, unde ma arunca mama in iunie si ma ridica in august. De cum ieseam cu Dacia lui bunicu (galbena de strapezit dintii falsi – cea mai tare masina bineinteles) pe poarta Bucurestilor incepeam sa intreb: “mai avem mult?mai avem mult?” si o tineam asa pana la constanta, ca nu am fost nicicand in stare sa adorm in miscare.
Ani de zile am mancat inghetata-unt de la Perla, am colectionat Turbo, am scuipat seminte cu prietenii mei din satra aciuita vizavi, m-am batut la ore fixe cu jmecherii cartierului, am jucat frunza, capra, elasticul, m-am mai batut un pic si am capatat respectul meritat intr-un final cand mi-am pus yala cu cheie mare pe care o scoteam din san de fiecare data cand nu-mi placea de mutra cuiva.
Si ce mare era VACANTA MARE………si ce dor mi-e de ea!
Da, era mare de tot Vacanta Mare. Daca nu ar fi existat temele pentru vacanta (100 de exercitii la matematica si nu stiu cate comentarii la romana) ar fi fost si mai bine. Asa, trebuia sa imi pierd timpul sa selectez din culegere cele mai usoare 100 de exercitii si sa le rezolv uitandu-ma la sfarsit, la raspuns si straduindu-ma sa ajung la rezultatul acela, indiferent de mijloace. Daca nu imi iesea, lasam rezolvarea unde ma poticneam si puneam direct rezultatul.
In vacanta mare nu imi placeau orele alea molesite de la pranz, cand toti copiii, ca si mine, erau tinuti cu forta in casa la somn, ca si cum copiii au nevoie de asa ceva. Pe strada nu era tipenie de om, ca o cetate pustiita si caldura se ridica in valuri din asfaltul incins.
Apoi venea seara, cand copiii erau eliberati din case. Caldura se domolea, cartierul prindea viata, joaca continua pana tarziu in noapte, pana cand vecinii din bloc aruncau cu apa de la balcon, sa ne usuie din fata blocului lor, ca nu puteau dormi de galagia noastra.
Ana, asta a fost tare de tot: “Cand venea unul inapoi (un copil) il intrebam daca nu s-a intalnit cu ceilalti, crezand ca TARA e o chestie unica, la care se intalnesc cu totii si ma lasa pe mine ca fraiera in betoane.”
E amiaza
Si Dono nu posteaza
A trecut Carpatii
Ca sa-si vada fratii
Si n-are semnal la blog
Sta ca ursu in birlog.
=))..unchiesule te facusi si poet:P
deci asa ai tu de lucru …tata!!!!scrii poezii pe blog:))…de ar stii cooperativa de credit de ce te plateste..ahahahhahahha
In liceu mai scriam versuri , sau mai bine zis rime.Dono , mi-a adus aminte de copilarie , de tinerete.
Am cele mai noi vesti
Dono merge-n Bucuresti
Si o sa posteze iar
Din aceasta seara chear
Hai ca m-am damblagit rau de tot!
Foaie verde de alun,
Dono este –acum pe drum,
Intr-un tren ce merge agale,
Printre munti si printr-o vale.
Pe unde Dono trecea,
O poveste se – nnoda,
Orice mica intalnire,
Apare – ntr – o povestire,
Orice mica intamplare,
Intr-un post, pe blog, rasare.
Uite –asa , mari, se facea,
Ca maine, la o cafea,
O sa stai si-o sa citesti
Ale lui Dono povesti,
Sa traiasca, sa-nfloreasca,
Povestirea cea maiastra.
azi nu mai postezi nimic?
M_yrt , m-ai dat pe spate ,BRAVO.
Te-ai molipsit de la mine?
Poftim, va scapa omu’ din ochi o zi si gata, ati dat-o din proza-n versuri! (Va invidiez, nici o data n-am fost in stare sa fac nici cea mai stramba rima. Poate doar accidental
) Si insemnarea asta nu-mi place. Ca-mi aminteste de satul ala prafos si anost din Teleorman unde ma abandona mama o vara intreaga. Si era oribil. Cald, liniste tiuitoare, multime de muste pe care nu le deranja nicio adiere si tarana uscata. Asta pana am descoperit un cufar vechi plin cu carti de-ale bunicului. Dar le-am citit pe toate intr’o singura vara. Singura vacanta placuta si cu adevarat memorabila.
Si…Ana, te-am combatut o tzara la insemnarea precedenta. Prieteneste!
BlueBird , te asteptam sa revi din nou si din nou cu comentarile tale!
Multumesc, unchiule! Hai ca te-am “adoptat” si eu!
Suntem o mare si fericita familie. Dono’s family
Da, unchiule aurel, esti un nesecat izvor de inspiratie. De la cei ca tine a iesit Miorita, Toma Alimos si alte de-astea.
BlueBird, bine ca ai revenit. Ultima ta aparitie ma cam ingrijorase, ca si pe Dono, care ne gazduieste aici.
Na bine bine, da unde-i dono?
Pai tu nu citesti acilea? E la Deva, da’ vine pe seara si scrie negresit. S-a dus cu trenul, o sa ne spuna sigur cum a fost.
Multumesc. Nu trebuie.
Ma tot provocati sa va povestesc si nu vreau sa deturnez sensul acestui blog. Pana una-alta, cred ca Barbosul e nehotarat. N-a luat inca decizia finala. Sau poate n-a terminat de numarat bilele din cos. Alea albe si negre pe care i le-am tot pasat eu de cand m-am nascut. Nu stie daca sa ma trimita la Internet-Caffe-ul de la subsol sau sa-mi infiga 2 aripioare-n carca si sa-mi dea un sut spre norisorii roz de la etajul superior. Sau ma mai tine p’aici vreo vreme. Vom vedea.
Si acu’ sa nu va puna draq sa va imaginati nu’sh ce si sa incepeti sa-mi plangeti de mila, ca pe bune ca vin si va bantui!
Dono intram in sevrajjjjjjjjjjjjjjjjjjjjj!!!
SUBSCRIU LA CE A ZIS GAB….MA DOR DEGETELELE DE ATAT INTRAT ENTUZIAST PE PG TA DIN JUMA IN JUMA DE ORA….SI IESIT MAI PUTIN ENTUZIAST:(((…
DONOOOOOOOOOOOOOOOOOOOO….CE TOT FACI?
BlueBird, eu sunt dotata numai cu optiunea de a vedea jumatatea goala a paharului. Pe aia plina o ignor cu desavarsire, chiar daca tipa la mine.
Asadar, fata de posturile tale eu nu am putut decat sa imi imaginez cele mai crunte scenarii.
Nu ne cunoastem, dar te rog fie-ti mila de o necunoscuta labila si scuteste-ma de agonia la care ma supune imaginatia mea bolnava.
Sunt absolutamente sigura ca Dono nu se va supara si nu va considera ca ii deturnam sensul blogului.
Zi si tu, Dono!
Deci, BlueBird?
Nu, hai sa ne oprim aici. Te rog! Nu ma face sa regret ca s-a ajuns cu subiectul asta pana aici. Me and my big mouth!!!
Va asigur ca dono nu-i la Deva.
Stiu : e la Arad!
pe bune acu, te intreci cu gluma. nu stiu unde esti si ce faci, sper ca nu e de la xanax
Vaaaaaai! Te iubeste femeile si te cere-n cor!
)
Nu ai ghicit, nu e la Arad.
Ce sa faca la Arad?
Hm! Atunci nu stiu. Zi-ne tu, daca stii…
Poate e la Rosiorii de Vede! =))….ce-i aici, risti si castigi?
Propun ca Mafaldutza cistigatoare sa primeasca premiu… Un post numa si numa pentru ea!
Vreti?…
Pardon: vrei, Dono?
I [heart] forums
)
Uuuuuu, simt sarcasm Zappy?
Nu stiu daca am libertatea sa-i desconspir locatia, dar e ok, cred:))
…si va va incanta din nou cu scrierile lui.
Coming soon.
L-ai sunat si i-ai relatat disperarea de pe blog?
)
e la tg-mures …simt eu…am apa la genunchi
Si ce mare supriza o sa aiba dono cand isi deschide blogu..lectura placuta iti dorim
si tot nu postasi…
Dono, te rog sa nu iti iei niciodata concediu in viata ta, de acum inainte.
Uite, ai plecat numai o zi si ti-am umplut blogul de vaicareli.
Pai daca pleci doua saptamani, ce ne facem?
poate e la unchiu’ aurel sa aduca niste salnina
Nu, dar cred ca asta e solutia!:))
e incredibil locul asta ( blogul asta ) .. e incredibil
))
si omul sfinteste locul !! chiar si un loc virtual.
You’re far2kind:))
Dono va transmite salutari si, “i’ll be back”.:))
as vrea si eu sa-mi descriu atat de frumos orasul insa as fi facut-o cu inima deschisa acum un an fascinata de orasul copilariei mele Iasi.din pacate de cand mi-am luat masina stiu ce inseamna Iasul…gropi si vizite dese la service..pacat.multe masini,zgomot mult,oameni care isi repara apartamentele timp de 2 sau chiar 3 luni si nu ma lasa sa lucrez de acasa….oameni rai…uite ceva opus articolului tau…culorile vii insa mi-au ramas in minte dar atunci iasul era atfel…azi ma pune pe fuga.superb articolul tau..m-ai facut curioasa si am sa vizitez deva.
Trebuia sa roage pe altcineva sa-i scrie, cum am facut si eu cand eram plecata de acasa
)
Eu nu ma incumet.
Prea mare presiune.:))
Ii stric audienta si ma reneaga si asta e ceva ce nu pot indura.:))
Am veeeeeeeeeeeniiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiitttttttttttttttttttttttttt!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!
Ha. ce m-am bucurat cand am citit comentariile voastre! A aparut si fiica unchiului Aurel. deci verisoara mea, s-a intors si Pasaruica, au venit si alti oameni noi. Familia creste
In curand voi fi plecat o perioada si va voi ruga sa va tineri de urat intre voi. Desigur, voi incerca sa mai intru, din locurile unde voi fi. As avea ce scrie, dar numai maine ca abia am ajuns si mai am niste treburi de facut. Oricm, va multumesc la toti.
Va multumesc tuturor:)))))))))))))))))))))lol
Da, buei, bolovane, care-i greseala?
Frumos…
Pai si unde e postu? L-ai lasat la Deva?
N-a fost la devaaaaaaaaaaaaaaaaaa.:))
In Pampas?
Atat am accesat site-ul tau azi, ca m-am gandit la ceva tehnice in neregula vazand ca nu e nimic nou… Chiar ne e dor de ceva ‘carnita’. Eu ma precipitez intr-o delegatie, dar promit ca te lecturez si de pe mobil. Am roaming, macar sa il folosesc la ceva placut
)
No , a-ti vazut ca revenit Dono , dar n-a mai reusit sa posteze nimic pentru ca a fost in Ardeal si-i obosit , ca aicea ai greu dom’le.
Ma gandesc ca azi pe la amiaz tot ai da drumu la ceva!
In legatura cu Tirnava in care facea baie Dono in vacantele de vara:La inceputul clasei a IV-a a trebuit sa facem o compunere cu titlu “Cum ne-am petrecut Vacanta de Vara”.O colega a scris ca a fost cu parintii la Mare si a facut baie in Tirnava.Pentru noi copii , orice apa in care se putea face baie se numea Tirnava.
Dono, abea astept sa citesc noul post. Trebuie sa recunosc, ca de cand “te-am descoperit” zambesc in fiecare zi. Si pentru asta multumesc tie si celor care scriu aici.
daca mie imi lipseste Dono (iar eu l-am descoperit abia de citeva zile, iar in ziua in care i-am citit posturile a fost un adevarat festin …) , apai voua care-l cititi demult imi imginez cit de greu trebuie sa va fie!!!
s-ar putea ca Dono sa se odihneasca astazi …si sa mai asteptam …..
Dono, te citesc de ceva vreme si e adevarat ca nu m-am incumetat sa comentez asa, fara sa fim properly introdusi
Ai un stil foarte fain, de multe ori mi-ai inseninat ziua cu posturile tale.
Anyway, voiam sa-ti spun ca te-am adaugat la mine pe blog, la rubrica “Pe cine mai citim”. Fa-mi o vizita cand ai timp. Tiffany’s te asteapta cu micul-dejun anytime.
Uite, LOL, ca nu ma odihnesc, sint la serviciu, asa ca nu te las sa astepti
Audrey, multumesc, si vreau sa-ti spun ca prima vizita v-am facut-o inca de duminica seara
Salut! Imi place cum scrii, cum te exprimi si m-am gandit sa-ti fac urmatoarea propunere: daca ai calatorit si consideri ca ai ceva de spus despre locurile in care ai fost (Romania sau dincolo de ea), imagini cu care sa te lauzi, intrebari despre diferite locuri din lumea asta mare, sugestii despre ce ai vrea sa-ti ofere un blog de turism, te invit sa accesezi http://www.bloguriturism.ro si sa-ti faci cont, sa inviti pe acolo pe cine vrei si sa te exprimi liber. Hai sa cream impreuna o comunitate, sa facem schimb de impresii, idei, sa ne imprietenim, sa invatam unde sa mergem, cu cine, in ce perioade… si lista este deschisa.
P.S. Poti posta din mesajele pe care le ai deja aici deoarece sunt sigura ca vor interesa si pe multi altii.
Te pup.
Prichi, esti foarte, foarte, foarte dragutza, iti multumesc. Dar (il simteai, asa-i?!) abia am timp sa ma ocup de blogul asta.
P.S. Daca insa iti place ceva, poti sa copiezi, sau sa linkuiesti, sau cum doresti.
Si io te pup.
mnoa ii bun,de cand haladuiesc prin bloguri asa descriere cu iz de vocare nu am mai vazut…..acuma cetatea e plina de schele,viperele si-au luat concediu ca nu mai au loc de atatea cuie si lame si alte obiecte contondente….ciudat e ca de o vreme nici nu am mai urcat pe cetate fiindca prea circula telecabina aia tot aiurea….nu mai ai loc de pusti frezati papagaliceste cu prietenele lor adormite…probabil ca treaba cu tzatzele tot asa o fi stand…macar atat sa mai ramana….pana atunci mai visez aici la alte vremuri
Cred ca tu ai ascultat rock…Sau mai asculti. Si, cum tineretul nostru se da in vant dupa pericol, pe tinerele ce populeaza acum cetatea nu cred ca le deranjeaza un cui care le impunge in tzatza in timp ce amorezii cu creasta le proptesc in schele. Dar mi-e mila de sarmanele vipere. Doar faima a mai ramas din ele. A, si placutele alea pe care scrie “atentie, vipere”
Dumbraveni…ce fain era.Chiar daca eram mai micutza tot imi amintesc cum se strangea tot poporu’ (arad,deva,tgms) in curte de Pasti. nice memories……
[...] Gunoaiele din mintea mea » Blog Archive » Extremele copilariei mele | May 26, 2008 | 10:47 am [...]
Chestia cu oaia inecata mi se pare ciudata rau. Nu stiu cum as fi reactionat eu intr-un moment ca ala ( si nici nu vreau sa aflu)