Geanina.

M-am dus aseara la rotiserie sa iau un pui fript.

Fara nicio legatura cu rotiseria, de cand stiu ca voi fi tata se petrec schimbari in mine, cu mine. Par exemplu am vazut o stire la televizor, despre nou-nascuti abandonati, si m-a luat lacrimatul. De mila lor, si de furie impotriva celor ce-i abandoneaza. Furie poate irationala, in unele cazuri abandonul e de dorit unei vieti in mizerie, violenta, abuzuri, saracie, foame.

Pe de alta parte am inceput sa ma uit mult mai atent la copii. Pana acum mi-erau dragi copiii la nivel mediu, reactionam sufleteste doar in preajma copiiilor din familia mea. Dar nu eram genul care se topeste cand vede un copil pe strada. Nope. Se pare ca lucrurile s-au schimbat, ii vad, ii simt, ma bucur cand ii vad razand, ma intristeaza cand ii vad plangand, ma uit la parintii lor si ma gandesc oare ce viata or avea copiii aia. Ce viitor ii asteapta.

Primul la rand, in fata tejghelei, era un domn masiv. Dupa el era o fetita mica mica, slabuta, gingasa, ca o vrabiuta. Cred ca nu avea mai mult de 5 anisori. Imbracata intr-un tricou roz, pantalonasi scurt roz, dar foarte murdara. O tigancusa. Domnul masiv si-a cumparat o sacosa de fripturi, era randul micii tigancuse. Dar s-a tras un pas in spate. Cumva speriata, cumva nehotarata. Avea in mana o bancnota de 10 ron, pe care o strangea cu putere.

S-a uitat la mine, cel care urmam dupa ea, la rand. Cu niste ochi mari mari mari, negri, I-am zambit, si i-am spus: poftim! – indicandu-i cu mana tejgheaua, rotiserul care astepta comanda.

- Nu, va rog, poftiti dumneavoastra, eu mai astept putin.

Cuvintele ei m-au lovit in moalele capului. Din trupul ala firav, din hainutele alea atat de patate, din fetisoara aia plina de murdarie, a iesit o voce atat de vie, de plina de respect, de politete. Mi s-a oprit inima. Si am privit-o mai atent. Copila nu era frumoasa, ci extrem de frumoasa. Trasaturi absolut superbe. Ochi mari, inteligenti, linii fine, par bogat, negru, ca pana corbului. Era un om mic si frumos, pe dinauntru si pe dinafara. 

- Cum te cheama?

M-a privit usor mirata, dar a zambit din nou.

- Geanina.

- Cumperi ceva?

- Da, ii cumpar ceva mamei mele.

Si nu am mai stiut ce sa-i zic. Nu stiu nici de ce i-am vorbit, de ce am simtit nevoia sa o intreb cum o cheama. Dar mi-a iesit asa, pe nestiute. Si am mai putut sa zic doar:

- Foarte bine, bravo… 

Cumva idiotic. Dar i-am zambit si eu, am simtit nevoia sa o mangai pe cap – dar nu am facut-o. Am simtit nevoia sa-i doau niste bani sa-si ia ceva dulciuri. Dar nu am facut-o, oprit cumva de decenta, politetea, finetea ei.

Intalnirea cu Geanina mi-a facut intr-un mod absolut ciudat bine. Si ii doresc tot binele din lume. O viata buna, intre oameni buni.

Si ii dedic si o melodie.

Asculta mai multe audio Muzica