Impreuna, pentru totdeauna.
Copii, sa va spun o poveste. Adevarata, chiar daca pare prea frumoasa pentru a fi adevarata. Si imi doresc din tot sufletul sa fie cu sfarsit fericit.
I-am vazut in tren, stateau vis-a-vis de mine, despartiti doar de acea masuta lata de doua palme. Cand m-am asezat langa ei se tineau de mana. Amandoi pareau a avea in jur de 70 de ani, poate mai mult. Doi oameni frumosi, cu trasaturi care atrageau atentia. Sint sigur ca el a fost un barbat dupa care femeile au intors capul pe strada zeci de ani. Iar ea avea gratia si armonia unei balerine. Nu oricarei balerine, a solistei. El avea ochii vii si nelinistiti, scrutatori, atenti, inteligenti. Ea avea o privire blanda si plina de dragoste. Pentru el. Il privea tot timpul, dar chiar si atunci cand isi lua ochii de la el, privirea ei mai pastra iubirea ce i-o purta.
El vorbea cu greu. Probabil suferise un accident cerebral. Cuvintele ii erau deformate. Eu nu intelegeam absolut nimic din ceea ce zicea. Ea, sotia lui, intelegea totul. Oricum, trecusera demult de bariera cuvintelor. Privirile lor spuneau totul si isi spuneau prin ele orice. Femeia ii raspundea cu blandete si din cand in cand il mangaia cu palma pe obraz. Si il saruta. El o prindea protector pe dupa umeri, si o strangea la piept. Imi era atat de clar ca acel om fusese foarte puternic. Iar boala ii lasase urme adanci. Ca unui stejar taiat la radacina. Iar ea, prin tot ce facea, il ajuta sa ramana acel barbat. Biletele de calatorie erau in buzunarul camasii lui. Desi atunci cand a venit controloarea, ea a fost cea care le-a scos din buzunar, le-a dat la compostat, apoi le-a bagat la loc, in buzunarul sub care era inima sotului ei. Iar apoi a netezit buzunarul cu o mangaiere. Stiam ca ea de fapt nu buzunarul il mangaiase.
Priveam cum ea incerca sa prelungeasca secundele petrecute cu el. Parca vroia sa intinda timpul, pentru ca nu putea sa-l opreasca. Sa fie impreuna pentru totdeauna. El a adormit, linistit, sub mangaierile ei, cu mana lui mare in mana ei mica si inca frumoasa. Ea l-a privit cum respira regulat. L-a privit indelung. Apoi foarte incet si-a asezat capul pe pieptul lui si a adormit si ea. Dupa doar vreo 15 minute el s-a trezit. A ridicat-o usurel, atat de fin incat era clar ca ea a fost si va ramane bunul lui cel mai de pret. Apoi a plecat spre capatul vagonului. Ea s-a trezit imediat. Nu-i mai auzise probabil bataile inimii. Si inima ei bate la unison cu inima lui. S-a uitat speriata in fatza, in spate. Nu am zis nimic. Dar ochii ii erau din ce in ce mai nelinistiti, se foia pe scaun. I-am zis atunci ca domnul a plecat spre capatul vagonului. Mi-a multumit, zambind oarecum rusinata ca i-am vazut panica.
El s-a intors si din nou am vazut cum il scalda in dragoste. A sarutat-o pe par, s-a asezat din nou langa ea si a inchis ochii. Iar doamna s-a cuibarit la pieptul lui, pentru ca acolo ii e locul.
Stiam ca daca unul dintre ei va muri mai devreme, celalalt nu va mai supravietui foarte mult. Iar zilele traite fara sufletul pereche vor fi doar o moarte lenta, chinuita. Pasi facuti greoi, prea incet, ca intr-un comsar, spre sotul care asteapta cu dragoste, in lumea de dincolo. Si le-am dorit sa moara impreuna. Ea cu capul pe pieptul lui, iar el strangand-o cu dragoste si aparand-o de relele oricarei lumi, fie ea si una mai buna.
Impresionant… sper sa mai vina generatii care sa simta asa..
Pai cam de noi depinde. Nu trebuie sa le asteptam ci doar sa traim la fel.
Da, asta cam asa e… doar ca eu am intalnit foarte rar aceste priviri pline de dragoste la generatii mai tinere.
Daca vom fi sanatosi, eu si sotul meu o sa reeditam povestea peste multi ani!Foarte frumos scris, perfect descris tabloul!Felicitari, dragul meu!E primul post la care mi-au dat lacrimile!
Asemenea oameni, acest tablou nu pot decat sa-ti bucure sufletul si privirile… te fac sa te simti fericit pentru fericirea lor.Eu asa am simtit atunci cand i-am observat … asa am simtit cand am citit “post-ul ” de azi
Foarte frumos scris Dono !
Pai, draga T_Ina, iti doresc ca fix asta sa se intample. De fapt ca eu si sotia mea sa va privim pe tine si pe sotul tau, care stati dincolo de bancuta. Si ca sa imbunatatim un pic povestea, eu si sotul tau sa nu fi suferit un accident cerebral. Iar voi sa dormiti linistite la pieptii nostru de arama.
speechless
faina poveste, bine scrisa ; m-ai atins la coarda sensibila , adica la “cord”.
Pai si tu o traiesti, mai trebuie doar sa mergi cu trenul.
si sa imbatrinesc frumos
frumos…asemenea perechi sunt rare precum diamantele.
de multe ori noi,oamenii de rand, ne conformam cu persoana de langa noi din obisnuinta sau din teama de singuratate…ferice de ei ca s-au intalnit si si-au unit destinele
mi-au dat lacrimile!
Mda… mingiile tale, Dono, cad provocator de aproape de mine. Dar n-am sa ma las angrenata in jocul asta. Nu trebuie, nu am voie acum! Refuz sa ma gandesc la asta… Dar tu n-ai nicio vina…
In ziua de azi atat de rar se intampla sa “vezi” asemenea tablouri…si sunt convins ca ele exista si se petrec in fiecare secunda, doar ca noi n-avem timp sa le observam..ce carte citeai? Ceva cu templierii parca?
Aha, cu templierii.
dono tu trebuie sa scrii o carte!!! ai incercat??? sint convinsa ca mai exista nostalgici carora le place sa pipaie copertile unei carti!!!
vezi Dono , tot mai multi iti sugereaza ca TREBUIE sa scrii o carte.
Of, of, of…Nu am timp si desi imi place sa-mi imaginez diferite lucruri, prefer sa deschid ochii la realitati inconjuratoare.
Nu cred ca se mai pune problema. Trebuie NEAPARAT sa gasesti un subiect si sa incepi sa scrii. Ai prea mult talent pe care probabil il irosesti cu alt job. ( rate, datorii, stiu … nu castigi bani doar din scris la inceput ). Apropo, cu ce te ocupi?
Sinteti voi de treaba si acum fac ca fecioara prinsa cu fustele ridicate in lanul de secara. Nu as zice ca-mi irosesc “talentul” cu ceea ce fac. Sint, sa zicem, jurnalist. De televiziune. Unul dintre “oamenii din umbra”
Ca ma faci sa rad, asta inteleg… Dar sa ma faci si sa plang, domnule, uite, la asta nu ma asteptam…
Mda, pai nu era de rau, era de bine, deci sper ca-i plans bun.
este, este..
pai dono eu de ex ma uit la tv cind n-am alte preocupari (e ultima optiune in “meniu”) si citeodata tv-ul merge si eu sint cu gindurile mele sau cu motanul gica care-mi toarce-n brate… rareori ma incita un reportaj sau o emisiune .
asa ca iti irosesti talentul in tv … e “vinare de vint”… scrie o carte!!!
eu am citit citeva din posturile tale (ti-am zis ca am 5 zile de cind te-am descoperit, si acum am inceput sa citesc “primele gunoaie” din 2003) , si-mi aduci aminte de atmosfera din “la medeleni” a lui teodoreanu…si tu parca esti olguta cea ironica care nu lasa sa se vada decit la final ca e romantica si sensibila …deci SCRIE O CARTE!!!!!!
SUNT SIGUR C-AI DA BINE SI PE STICLA.
cred ca m-as uita la dono daca si-ar prezenta posturile la tv
Terbuie sa va marturisesc ca am aparut de doua ori la tv. In 1998 in calitate de reporter, de la o mina din Valea Jiului. Iar acum vreo 4 ani vorbind despre un reporter. Insa atunci am aparut la o televiziune bulgara. Si trebuie sa va mai marturisesc ca nu ma simt deloc comod in fatza camerei de luat vederi. De aceea am aparut de doar doua ori. Si de aceea mama a fost frustrata ani la rand ca eu nu sint “vedeta”. Lasa, mama, ca o sa fie bine!
Cu toate ca-mi place sa fiu centrul Universului, de ce vorbim despre mine?!
Hahaha, deci…. cine e editor…? Sau redactor? Sau producator? Cred ca editor, totusi.
D-aia seamana blogul asta cu o redactie. Redactia “Femina”, ca e plina de femei
)
oricum tu esti vedeta pentru noi ,prietenii tai de pe blog.
Pana acum, am cunoscut doua astfel de cupluri. Si cred ca mai sunt cateva …
Unchiule, sa nu exageram…
Am fost si editor. Si redactor. Si producator. Si tot timpul am visat o redactie in care toti sa fie prieteni. Deci imbinam utilul cu placutul.
GATAAAAAAAAAAAAAA! Dispare misterul, ce facem aici?! Mai lipseste sa-mi pun poza de buletin si gata. Sa ne intoarcem la iubire vara varsta.
Si tie-ti place, si noua ne place. Cum scrii. D-aia te vizitam periodic.
sa ne intoarcem la iubire fara virsta ….eu cred ca atunci cind doi oameni se iubesc tot ce li se intimpla in viata (bune si rele, bucurii si necazuri) nu poate decit sa-i apropie!
de asta cred ca perechea pe care ai intilnit-o tu isi alimenta iubirea paradoxal tocmai din drama pe care o traiau amindoi (el-suferind fizic , ea-indurerata de suferinta lui)
Daca e de poveste…ar incepe cu a fost odata ca niciodata….dar spre final s-ar putea spune…a fost si nu va mai fi….
Fericitele adanci batraneti se duc pe apa sambetei,ce sa mai vorbim de iubire…chiar,ce e iubirea?
Prca suferinta se pierduse cumva, si iubirea crescuse.
Delilah, te va lovi brusc si dupa ce te dezmeticesti si-ti zboara fluturii din stomac iti vei da seama.
Bunicii sotiei mele au trait o viata frumoasa impreuna.Au murit de batrinete la o distanta de 2 saptamini unul de celalat.Bunicuta nu a mai avut putere sau poate nu a mai vrut sa ramina in aceasta lume fara iubitul ei sot.
Asta e viata , sa ne bucuram de fiecare clipa , voi la prima tinerete , eu la prima batrinete.
Dono iti zboara fluturii “din” stomac sau “prin” stomac?,ca n-am inteles.
Pai cand esti indragostit, prin. Cand trece focul de paie de la inceput si ramane iubirea aia profunda, grea, care te tine pana la 99 de ani, fluturii zboara din stomac. Si in acel moment Delilah isi da seama ca aia-i iubirea.
Deci, Delilah, ai vazut, e foarte simplu, e pe etape! E din manualul lui Dono.
dono .. ar trebui sa anunti ca daca vei scrie o carte nu vei mai avea timp de blog .. sa vezi ce bate lumea in retragere atunci
intelepciunea populara zicea ceva de borcanul cu miere(fluturii din stomac) si apoi mai la fundul borcanului dai de “cacao”(ei, atunci au zburat fluturii din stomac)
asta-i ca-n filmul “the notebook”
ce bine ca exista si in realitatea asa iubire:) speram inca in ea, dincolo de film si scenarii. acum sunt sigura ca fiecare are pe cineva al lui:* merci de poveste
se poate si “din” stomac unchiule…ca de cele mai multe ori iti dai seama ce e iubirea dupa ce ai pierdut-o si te-ai dezmeticit din ea
Ankutzo, pai de la filmul ala le-am gasit sfarsitul potrivit. Doar l-am vazut de 3 ori. Si am plans de fiecare data. Mi-era atat de clar ca nu pot trai unul fara celalalt. Fie si o secunda daca traia unul in plus, aia ar fi fost cea mai dureroasa secunda a vietii lui.
Foarte frumos Dono!Trebuie sa recunosc ca si mie mi-au dat lacrimile cand am citit postul tau azi. Si eu am vazut zilele trecute o asemenea pereche. Sunt foarte putine perechi de genul acesta, care au stiut sa treaca peste proba timpului si a destinului, au imbatranit frumos atat fizic cat si sufletesc si isi poarta respectul si dragostea de odinioara.
Dono,
ai reusit sa ma impresionezi
extraordinar de frumos!
exact asa am perceput si eu. chiar de era ea atat de bolnava incat in cea mai mare parte a timpului nici nu stia cine e..casa lui era tot langa ea:) si asta era singurul miracol pe care-l puteau spera:) sa moara deodata:) frumos si plin de speranta
Frumos, da, cu speranta nu prea stiu ce sa zic…
..mi se pare mai cu speranta sfarsitul asta decat cel de a trai singur in umbra amintirii unei fericiri si a unei iubiri traite si pierdute.
speranta poate in continuarea vietii impreuna in alte dimensiuni. Eu l-as numi doar Happy End. Ca mai happy chiar nu se poate.
Pe zi ce trece mă uimeşti tot mai mult! (şi asta e de bine).
Recunosc că foarte rar plâng, dar acum chiar mi-au dat lacrimile, parcă mi-ai povestit despre bunicii mei (din partea tatălui)…tot la acelaşi lucru mă gândesc şi eu, că dacă îl voi pierde pe unul dintre ei, e clar că la scurt timp v-a urma şi celălalt, şi asta din cauză că nu cred că pot trăi unul fără celălalt, dragostea e singurul lucru ce le mai dă putere,şi asta până intr-o zi…
Abia aştept să vină vara să îi revăd…
Îţi mulţumesc Dono!
Cu placere. Si pe bunicii mei ii lega o dragoste cred ca la fel de mare. Desi se manifesta altfel. Bunica mica, slaba si apriga, cu gura mare tot timpul, iute ca o zvarluga (pana si-a rupt soldul pe la 70 de ani). Bunicul mare, cu parul alb-alb, bonom, tacut, iubitor, bland, cald. Se completau perfect. Ea tot timpul il certa, comenta, el o privea cu duiosie. Cand bunicul a murit, am crezut ca moare si bunica. Si-a gasit un refugiu care pare a tine de paranormal. Acum sta singura, dar foarte aproape de casa parintilor mei. Si ne spune ca bunicul vine la ea in fiecare noapte si o supravegheaza cand doarme sau povesteste cu ea. Nu-l vede, dar stie ca e acolo. Si nu e nebuna, credeti-ma. Dar nici nu o pot contrazice. Dragostea face minuni si uite ca poate trece dincolo de moarte.
pai speranta o am acum. speranta ca voi avea parte de ceva asemanator, atunci nu prea mai ai ce sa speri. poate doar sa treaca timpul mai incet:)
v-am lasat. fug la examen. Doamne-ajuta!!
ok…nu am nimic cu oamenii care se iubesc,sau care au fluturasi…eu mananc fluturi pe paine de dragi ce imi sunt…insa,mabo-jambo asta cu iubirea prea e iubiricola….adica basmele astea nu prea fac parte din realitate…nu stiu de ce da asa da bine in mass-media,sa ofteze toate tipele dupa vai marele domn sensibil si destept si etc etc care da foc la lumea asta toata….mai sa fie,da e laudat pomul si sacul cam gol,ca din toate comentariile numai de oftat am vazut,nimeni nu zice ca traieste asa ceva,toti au nostagial povestii doar din auzite sau de prin hrisoave vechi…
deci..ce e iubirea?
pai delilah, la varsta mea nici nu cred ca pot spune ca traiesc asa ceva. chiar daca sunt indragostita si merge totul ca in vis. timpul va spune totul.cum spuneam, fug acum la examen:*
anckutz mi-ai luat vorba din gură…cum se spune
, ai fost mai rapidă.
Baftă la examen!
Aici nu-i mass-media dar sa presupun ca marele domn sensibil sint eu? Nu-s domn, mai degraba m-am apropiat de statutul de golan, am latura mea sensibila, ce-i drept, mare nu-s in nici-un caz, in ceea ce priveste desteptaciunea am facut public pe blog rezultatul la ultimul test IQ. Si nu mi-a iesit cine stie ce… Insa totusi traiesc asa ceva. De vreo 8 ani. Si am traversat mai multe etape. Si fiecare e altcumva. Si iubirea nu presupune doar fluturi si lapte si miere. Poti sa te certi perfect iubind foarte mult. Intrbarea ta de la final e, cred, ipotetica. Nimeni nu-ti poate da o definitie. Si fiecare o simte altfel.
Si eu traiesc asa ceva, de vreo 15 ani. Nu stiu ce-o sa fie, ca nimeni nu stie, dar pana una alta, cam asa e. Cum a zis si Dono cu atata intelepciune (cate calitati ai tu
, dono), asta nu inseamna ca nu te certi, ca nu exista crize ori fel si fel de hopuri, dar astea nu exclud iubirea.
Daca vrei sa stii ce e iubirea, uita-te in dictionar, ca scrie acolo. Eu, una, nu imi pierd timpul teorizand, eu imi ocup timpul cu ea.
Dono, m-ai distrus, xanax nu mi-ai dat, de plans am plans, mi-ai distrus si dramul de liniste interioara pe care il mai aveam…
Sunt trista rau!!!
lucrurile astea in viata se intampla atat de rar incat imi vine sa ma impusc!
te iubesc pentru clipele minunate pe care ni le oferi!
Opa! Tu ai gasit totusi niste xanax…:)
dragule…ai un talent deosebit..si se cere o carte.
cu posturile tale de zi cu zi.
sunt sigura ca ar avea un succes meritat.
sunt bucatele stralucitoare din viata ta…pe care le adunam noi, pofticiosi si incantati, in fiecare zi.
cateodata ne regasim in povestirile tale..catepdata am vrea sa ni se intample minunile de care povestesti…oricum..ne-am insurubat bine acilea, la matale in poveste.
iar despre postul de azi….ce sa zic…e teribil de frumos.
tu ai “ochi”..si un magnet special spre lucruri faine si interesante.
Asemenea persoane se inrameaza singuri la noi in suflete. Si au mi-am facut “prieteni” cateva perechi de OAMENI intocmai cum ai povestit tu!
m-am intooors de la exameen:D
dono, vreau sa-ti zic ca am povestit colegilor ce ne-ai impartasit tu azi si isi dadeau toti cu parerea:) bineinteles ca fetele erau toate “aaaah, ce frumooos”.impresionati, oricum:)
am observat eu ca majoritatea fetelor (cel putin dintre astea pe care le cunosc eu) cand aud o poveste de iubire, cu cat e mai dramatica situatia, cu atat suspina mai mult dupa asa ceva:). e frumos, imi dau senzatia ca nu sunt chiar atat de putine persoanele care mai cred inca in iubire curata
iuhuuuuu:)
frumos scris. m-ai facut sa plang
magistral…si nu ma refer la povestea in sine(desi este minunata), ci la felul in care ai scris
nu pot sa zic decat SUPERB
[...] M-a cuprins un sentiment frumos, care nu apare din senin, ci din radacinile iubirii noastre. Aici e [...]
Acum 14 ani, stateam la coada la toneta de inghetata, in Romana.. In fata mea, un cuplu de batranei, de mana… Sper sa fi avut un final fericit….
foarte frumos
cel mai frumos. si pe mine ma induioseaza batraneii care par ca nu au facut altceva toata viata decat sa traiasca pt celalalt, cu celalalt… si imbatranesc atat de frumos incat nu pare real. sper sa mai existe dragoste ca asta si pt noi… generatiile mai tinere.
iei posturile si le pui intr-o carte 
and keep living and feeling the same way you do:)
dar un lucru e clar, daca nu scoti o carte cred ca te luam cu totii la bataie, Dono
anyway, stiu ca nu-i usor cu cartea, dar keep writing!! you make my days with most of your posts
Recunosc, am imprimat insemnarea si i-am strecurat-o sotului meu sa o citeasca. Foarte frumos expus. Felicitari!
[...] Lectura placuta! [...]
m-ai facut sa plang!
bravo!
Povestea asta, spusa de vreo pitzipoank de pe la posturile tv m-ar induiosa doar intr-atat incat sa sting cat mai rapid tv-ul pt propria-mi liniste. Dar adevarul e ca o poveste de dragoste simplu spusa, chiar si cu stofa de sirop, ma atinge la corazon intotdeauna. Pacatoasa generatia mea, e de-asta ori emo, ori manelara, dar indiferent de categorie, dragostea nu se mai poarta. Pt ca nu prea te intersectezi cu dansa. Cand sa fie timp si pt asta? Intre doua taieturi de vena? Sau intre doua tavalituri prin te-miri-ce locuri? Sau poate in vreo baie de club, in loc sa intrebi “cum te cheama?” zici “te iubesc” in speranta ca ajungi mai rapid sa faci o treaba…
Eh, ideea-i ca oricat de overrated ar fi dragostea, povestile astea cu genericul “impreuna, pentru totdeauna” sunt frumoase rau.
este impresionant si totusi tinerii,adolescentii din zilele noste ar spune doar siropos,dar este o poveste adevarata si sensibila. pacat ca acum nimeni nu mai simte iubirea atat de puternic,oamenii au uitat sa iubeasca…
cand vad batrani pe strada tinndu-se de mana scot repede aparatul si le fac o poza.
cu maaare intarziere scriu si eu. dono, tataitza al meu vorbeste in fiecare seara cu mamaitza. ea vine langa el, se aseaza in pat si stau la taclale cu orele… pana cand el adoarme… iar alteori cand se uita in alta parte mamaia a disparut ca un fum… ne povesteste de fiecare data ce mai zice mitza, cum au stat ei la vorba… iar mamaica e moarta de 10 ani…
mai ceva ca-n basme!
Povestea asta mi-a adus aminte de sfarsitul filmului “the notebook”,film pe care-l recomand tuturor.Superb…si filmul,si povestea ta Dono.
mi-au dat lacrimile…ma bucur nespus pentru ei…sper ca toata lumea sa ajunga asa la batranete…sunt multe cupluri care dupa ani isi dau seama ca nu mai pot fi impreuna
, ca dragostea lor s-a dus ( dc a exista )..si mie de asta imi este frica…de unde stiu eu ca el e cel? cand ma supara mereu si sufar mai mult decat dc as fi singura…respectele mele pentru articol 
Ma bucur ca mai exista persoane ca ei . . . desi nu-i mai vad. Vreau sa-i mai vad, sa stiu ca se mai merita sa lupti pentru dragoste si suflet pereche.