Impreuna, pentru totdeauna.

Copii, sa va spun o poveste. Adevarata, chiar daca pare prea frumoasa pentru a fi adevarata. Si imi doresc din tot sufletul sa fie cu sfarsit fericit.

I-am vazut in tren, stateau vis-a-vis de mine, despartiti doar de acea masuta lata de doua palme. Cand m-am asezat langa ei se tineau de mana. Amandoi pareau a avea in jur de 70 de ani, poate mai mult. Doi oameni frumosi, cu trasaturi care atrageau atentia. Sint sigur ca el a fost un barbat dupa care femeile au intors capul pe strada zeci de ani. Iar ea avea gratia si armonia unei balerine. Nu oricarei balerine, a solistei. El avea ochii vii si nelinistiti, scrutatori, atenti, inteligenti. Ea avea o privire blanda si plina de dragoste. Pentru el. Il privea tot timpul, dar chiar si atunci cand isi lua ochii de la el, privirea ei mai pastra iubirea ce i-o purta.

El vorbea cu greu. Probabil suferise un accident cerebral. Cuvintele ii erau deformate. Eu nu intelegeam absolut nimic din ceea ce zicea. Ea, sotia lui, intelegea totul. Oricum, trecusera demult de bariera cuvintelor. Privirile lor spuneau totul si isi spuneau prin ele orice. Femeia ii raspundea cu blandete si din cand in cand il mangaia cu palma pe obraz. Si il saruta. El o prindea protector pe dupa umeri, si o strangea la piept. Imi era atat de clar ca acel om fusese foarte puternic. Iar boala ii lasase urme adanci. Ca unui stejar taiat la radacina. Iar ea, prin tot ce facea, il ajuta sa ramana acel barbat. Biletele de calatorie erau in buzunarul camasii lui. Desi atunci cand a venit controloarea, ea a fost cea care le-a scos din buzunar, le-a dat la compostat, apoi le-a bagat la loc, in buzunarul sub care era inima sotului ei. Iar apoi a netezit buzunarul cu o mangaiere. Stiam ca ea de fapt nu buzunarul il mangaiase.    

Priveam cum ea incerca sa prelungeasca secundele petrecute cu el. Parca vroia sa intinda timpul, pentru ca nu putea sa-l opreasca. Sa fie impreuna pentru totdeauna. El a adormit, linistit, sub mangaierile ei, cu mana lui mare in mana ei mica si inca frumoasa. Ea l-a privit cum respira regulat. L-a privit indelung. Apoi foarte incet si-a asezat capul pe pieptul lui si a adormit si ea. Dupa doar vreo 15 minute el s-a trezit. A ridicat-o usurel, atat de fin incat era clar ca ea a fost si va ramane bunul lui cel mai de pret. Apoi a plecat spre capatul vagonului. Ea s-a trezit imediat. Nu-i mai auzise probabil bataile inimii. Si inima ei bate la unison cu inima lui. S-a uitat speriata in fatza, in spate. Nu am zis nimic. Dar ochii ii erau din ce in ce mai nelinistiti, se foia pe scaun. I-am zis atunci ca domnul a plecat spre capatul vagonului. Mi-a multumit, zambind oarecum rusinata ca i-am vazut panica.  

El s-a intors si din nou am vazut cum il scalda in dragoste. A sarutat-o pe par, s-a asezat din nou langa ea si a inchis ochii. Iar doamna s-a cuibarit la pieptul lui, pentru ca acolo ii e locul.

Stiam ca daca unul dintre ei va muri mai devreme, celalalt nu va mai supravietui foarte mult. Iar zilele traite fara sufletul pereche vor fi doar o moarte lenta, chinuita. Pasi facuti greoi, prea incet, ca intr-un comsar, spre sotul care asteapta cu dragoste, in lumea de dincolo. Si le-am dorit sa moara impreuna. Ea cu capul pe pieptul lui, iar el strangand-o cu dragoste si aparand-o de relele oricarei lumi, fie ea si una mai buna.