Indiana Dones

Iar am visat azi noapte ca am gasit o comoara. Se cunoaste ca ma trag din zona cetatilor dacice. Am microbul aurului in sange. Daca nu ma dadea mama la scoli, mi-e cam clar ca as fi devenit un mandru braconier de tezaure dacice. Ori arheolog. Mai degraba braconier. Nimic nu-i mai palpitant decat sa dai cu detectorul de metale noaptea, prin ruine, intrebandu-te daca blestemul aurului e poveste de adormit copii sau realitate de adormit pentru totdeauna cautatori de comori. Cica mai multi cetateni ce au gasit aur dacic ar fi sfarsit subit. Accidental.

Povestea spune ca dacii si-au ingropat aurul prin preajma cetatilor. Se strangeau 2-3, burduseau o oala cu auret, o ingropau si o sigilau cu un blestem. Conform caruia aurul putea si scos la lumina doar de ei, in formula completa. Daca-si baga altcineva manuta acolo, vai de poala lui.

Din fericire sau nefericire, drumurile vietii m-au departat de cetatile dacilor, de tentatie. M-am trezit priponit in Voluntari. Vai de poala mea, cine m-o fi blestemat si de ce…Dar iata ca tot am chef de cautat comori, microbul se zbate in mine, ma ataca in somn, ma face sa ma cred un Indiana Jones ce gaseste temple, camere scunse dupa usi secrete de piatra, camere pline cu tezaure. Se manifesta insa si la modul constient. Cand vacantele ma poarta prin locuri cu un nume bine ancorat in istorie (vezi Piramidele, Acropolele, Pompeiul, Coloseumulsau alte ruine de soi) eu sint mai mult cu ochii pe jos decat pe sus. Ma uit printre pietre, pe sub radacini de copaci, cine stie, o mai fi ramas o moneda sau un ciob de oala sparta. De obicei ma aleg doar cu insolatii iar cea mai bronzata parte a corpului mi-e de obicei ceafa. Care ma usutura. O dau cu crema si arat ca o felie de paine cu unt.

Iar apoi ma intorc la mine in camp, in Voluntari. Unde singurele chestiuni ce pot fi gasite sub glie sint rahatii oilor ce au vietuit anul trecut pe aici. Sau rahatii ciobanilor, ma rog. Trist e ce stiu ca acest microb ma va hartui pana voi gasi o comoara. Si trebuie sa fac ceva in sensul asta. Sa grabesc descoperirea. Sa-mi gasesc linistea. Asa ca trebuie sa incep o expeditie cu sanse maxime de reusita. Am deja o idee. In apropierea mea exista un loc unde cu siguranta e mult aur. O spune clar marmura de acolo, mai mandra ca cea din cetatile grecilor sau templele romanilor. O spun gardurile inalte pana la cer, aproape la fel de inalte ca-columna lu’ Traian. O spun paznicii, mai multi si mai incruntati ca aia din templele descoperite de varul Indiana Jones. E casa lui Gigi Becali.

As putea deseara sa ma camuflez in alb. Ca-i zapada. Sau in negru daca se topeste zapada. Sa ma furisez pana la gard. Sa sap pana in martie un tunel. Pe sub gard si pe sub curtea placata cu marmura. Sa-i ies undeva in sufragerie. Si sa dau atacul la seif. Nu oi (hehe, ce bine se potrivieste, behehe) gasi eu monede de aur, vase, cupe si giuvaieruri, dar niscaiva ceasuri de aur tot gasesc. Si neste lanturi groase. Poate daca am noroc si un ghiul. Sau o icoana aurita. Si uite asa o sa scap de febra aurului ce-mi face tamplele sa palpite si in dimineata asta de sambata.

Sau as putea cauta alte comori. Pe care le fel de putini le vad si le gasesc. Mult mai aproape, care ma pot face mult mai bogat. Adica in sufletele unor oameni ce traiesc, intamplator sau nu, pe langa mine.