Jurnal de calatorie – Ziua 1 – Bruxelles

Data stelara: ieri, desi io va scriu azi. Stelara pentru ca m-am trezit la 4 dimineata, ora la care juma din oameni dorm iar cealalta jumate nu s-au culcat. Noi (care nu sintem pusi la socoteala) ne-am trezit, la 4 dimineata ideile si faptele pur si simplu nu se leaga intre ele.

5.36 – coboram in fata blocului, ne astepta taxiul. Taximetristul nervos:

- Ati intarziat 6 minute, acum plecam.

Mi-a venit sa-l ucid cu mainile goale, cum adica pleca?! De ce sa plece?! Ma asteapta pe banii mei. Daca ar fi plecat poate nu as mai fi gasit un taxi sa vina la 5.36 in Voluntari, poate pierdeam avionul. I-am zis doar sa se calmeze. Nu am riscat o cearta pentru ca nu vroaim sa mergem pe jos pana la aeroport.

6.30 – in aeroport. Luat belete, trecut prin portile de siguranta, am bipait, am fost perchezitionat, nu am aflat nici io nici ofiterul de ce am bipait. Poate a fost inima mea de fier. Asteptam sa ne imbordam. Io cu un uischi sub bot. E un obicei de plecare. Intotdeauna cand plec undeva, beau 50 de uischi inainte de decolare. Cu siguranta nu as fi convins pe nimeni ca e un obicei care trebuie respectat cu sfintenie indiferent de ora plecarii. Pentru toti cei care-si beau cafeaua in jurul meu eram doar un individ palid, cu cearcane mari, care bea uischi la 6 dimineata.

9.10 Aterizam. Brutal. Hard way. Am crezut ca se despica avionul si  picam prin burta lui pe pista. Din fericire nu s-a intamplat. Dar nici pilotul nu a primit aplauze…

Aproape 10. Ne intalnim cu dragul nostru prieten, care ne-a asteptat la aeroport, care impreuna cu sotia lui, draga noastra prietena, ne sint gazda la Luxemburg. Deocamdata urma sa ne arate Bruxellesul.

Intre 10 si 13 – descopar Bruxellesul pe fast forward. Prima impresie? Bleoarc. Super aglomeratie, super agitatie, super blocaje, peste tot santiere, constructii, strazi inguste, cladiri inalte dupa care nu vezi nimic, claxoane. Ajungem la o catadrala, o vizitez – eu nu prea ratez catedrale in deplasari. Apoi mergem spre Piata Mare. Unde-i primaria. Frumos. Somptuos. Cladiri impunatoare, dantelarie in piatra, se vede si acum bogatia si puterea celor ce au construit piata cu sute de ani in urma.

Bem o cafea, mancam o prajitura cu mere si vanilie. Preturi modice, angajatii-servitori draguti, serviabili. Luam centrul la pas. Colorat. Destul de vesel. Dar parca tot inghesuit. Impresia initiala incepuse totusi sa se schimbe. Soare, turisti multi si veseli, totusi cam frig. Imi simteam capul ca pe o sticla plina cu apa ingheatata. In varful nasului imi aparuse o picatura.

Dar miroasea a gofre, si miroasea divin. In stanga si in dreapta se faceau gofre cu ciocolata, capsuni, frisca, vanilie ori alte combinatii absolut mirifice. Unde nu erau gofrerii, erau ciocolaterii. Uriase, in care se rasfata renumita ciocolata belgiana in mii de forme, culori, arome. Spectaculos total, am cumparat de la Godiva o punga plina cu tot felul de ciocolati. Cica Godiva sint tari chiar si la nivel de Belgia.

Am ajuns si la Manneken Pis. Celebra statuie simbol a Bruxellesului, acel copilas care se pisa in public. O statueta mica, mult mai mica decat renumele pe care-l are in lume. Povestea originii statuii e insa draguta. Cica olandezii au vrut sa arunce in aer Bruxellesul. Iar acest copilas s-a pisat pe fitil. Si a ajuns erou. Cred ca de atunci pisatul in public e o chestie acceptata si cinstita. Pentru ca am vazut un pisoar public intr-o piata. Ia ghiciti unde se pisa lumea? Pe zidul unei biserici, Sfanta Caterina, veche de sute si sute de ani. Da, direct pe zid, Doamne ajuta, sa ne fie de bine.

Era vremea sa plecam spre Luxemburg. Dar ne-am mai invartit cu masina prin oras. Si a inceput sa-mi placa tot mai mult. Am descoperit bulevarde largi, cladiri spectaculoase, parcuri, statui. Morala: sa nu ma mai pripesc in aprecieri, pana nu cunosc ceva mai bine.

Si cand sa plecam, ne suna un prieten al prietenului nostru: hai sa mancam ceva. Unde? La un restaurat tailandez. Perfect, sotia chiar isi dorea. Asa ca am mers. Din meniu eu am ales ceva mai putin picant. Nu suport chestiile picante nici la intrare, nici la iesire. Greseala fatala. Ceea ce la ei e putin picant, la mine e crima si pedeapsa. Am mancat cu lacrimi, muci, vaicareli, foc si para, limba mi s-a facut ca un cartof uitat pe fundul unei corabii. Pe scurt, durere.

Si am plecat, dupa ce ne-am mai invartit nitel si neintentionat prin oras. Peste 1 ora juma plec spre Trier, Germania. Si o sa va povestesc maine ce si cum.

PS: Si acest articol a fost preluat de prietenii de la www.gandul.info