Lasciate ogni speranza, voi ch’entrate!

“…zda mamii voastre, sa va ia toti dracii in p..a, idioti, dobitoci, da-v-ar mucii pe gura, pitecantropi imbecili, sa muriti de sete cu cana de apa in mana…”

(stiu, brutala alaturare dupa nemuritoarele cuvinte ale muritorului Dante)

Sint insa doar cateva dintre expresiile de care ai nevoie sau iti ies involuntar cand scapi din Voluntari. Ori cand ai ghinionul sa intri. Voluntariul e “casa” mea de 4 ani si ma lasa nervii. Din cauza barierei despre care va scriu ciclic, atat de ciclic ca zborurile berzei. Azi de dimineata am stat vreo 30 de minute la blestemata bariera. Au trecut 1 tren, o locomotiva si inca o locomotiva. M-am umflat de draci ca un gogosar, petrecand cu privirea ruginitele instrumente feroviare ce se deplasau pe sine cu viteza unei pisici cu un singur picior.

In rest am fumat, am injurat, am privit benzinaria coscovita din apropiere, bisnitzarii de chitante, hotii de parfumuri, tractoarele ruginite din parcare, taraba de lemn si termopan din vecinatate, la care se vand tigari, castraveti si detergenti, drumul spart pe care primaria Voluntari nu vrea sa-l repare. De ce? Pentru ca odata ca niciodata va face pasarela. Si nu are rost sa risipeasca banii publici. Mai bine sa-si risipeasca miile de soferi ce au ghinionul sa treaca pe acolo nervii, banii, timpul. Singurele suflete fericite de la bariera erau niste caini care nu-si futeau timpul ci se futeau la propriu. Mi s-a parut interesant ca o sageata pictata pe o tabla, ce vroia sa faca trimitere spre benzinarie, era orientata fix spre curul catelei curtata de atatia si atatia pretendenti. Cel putin asa era in momentul in care am privit eu grupul vesel. Daca insa asa-i intotdeauna, inseamna ca-cateaua e impaiata si cainii aia disperati au babardit o blana umpluta cu fan.

Pipera?! Voluntari?! Fugiti cat vedeti cu ochii. Praf in ochi. Casa in casa, gard in gard, drumuri inguste, sparte, intesate de masinile figurantilor din sud-estul Romaniei. Balega, caini, vaci pe drum din cand in cand, mizerie, santiere, praf. Praf in ochi, praf in gura, praf peste tot. Apa nepotabila, energie electrica mai mult nu decat da, adieri cu aroma de rahati de la fosele septice raspandite ca musuroaiele de furnici.

Si limuzine. Si aur, si blink blink, si figuri, si ochelari de soare de fitze. Stau in Pipera, vezi Doamne. Adevaru-i ca pe langa putinii bastani cu adevarat bastani care au case cu teren cat vezi cu ochii si loc cu verdeata suficient, majoritatea celorlalti sint niste pacalici. Care stau suflet in suflet ca sardinele intr-o conserva. Mirosindu-si unul altuia partzurile cu aroma de caviar.

Pacat ca apartamentelul nostru, pe care l-am indragit de cand era o fundatie gri intr-un camp negru si plin cu balti, e acolo. Si nu e acolo de fitza, cum ar crede unii cinstiti cititori. Ci pentru ca atunci cand l-am luat costa cat o garsoniera in Balta Alba. Pacat ca-i acolo, dupa bariera aia care mai mult sta coborata decat ridicata, dupa praf, rahati, rahati de edili – mai exact edili de rahat, damf si bule de sapun. Pipera, El Dorado-ul figurantilor, vis ingenuncheat si readus la ceea ce a fost: un cartier al Voluntariului. Voluntari sa ce?! Da, intri acolo de buna voie, dar iti vine des sa fugi cat vezi cu ochii.

(randurile de mai sus sint scrise la nervi. Totusi ne iubim casuta, ne place sa privim de pe balcon porumbul, oile, padurea, apa, noru’, ploaia, cainii ce-si rup beregatile printre ciulini, coltu’ ierbii si trenu care trece pe linia aia. Linia aia care trece si pe la bariera respectiva. Creca un magnat care vrea sa scada  – chiar mai mult – piata imobiliara in zona – a cumparat la mana a 4-a niste locomotive si le-a poruncit sa se plimbe non stop in jurul Voluntariului. De-a dreac…)