Mama si mobilu’

Bineinteles ca si mama are mobil. Tot românul are mobil. Mai nou ursitoarele merg la pătuţul bebeului român si pe lângă alte cele ii prezic si următoarele:”O sa ai unul, doua sau trei celulare!” In functie de câte celulare are bebeul la maturitate, tragem logica-concluzie că are ori nu succes in viata. Eu am un celular, deci inchipuiti-va doza mea de succes.

Sa revenim la mama. E o deţinătoare atipica de mobil. Pentru ca la mama mobilul e imobil. In sensul ca mama nu-l prea poarta cu ea. Desi tocmai de aceea a fost achizitionat. Sa fie in permanentă legatură cu fiii rătăcitori, in special cu cel mai rătăcitor, care e fix subsemnatul. Pentru ca mama nu prea dă doi bani pe mobil, care zace mai mult prin casă ori intr-o poşetă, subsemnatul rătăcitor nu prea poate lua legatura cu mama. Ca s-o zic pe aia dreaptă mai si uit sa o sun…Si nu se face. Ca mi-e dor de ea. Pe acasa ajung destul de rar. Dar când o sun, mama nu răspunde. In 92% din cazuri.

Care e consecinta? Mama se supără pe mine că nu o sun. Că nu mi-e dor de ea. Că nu vreau sa-i aud glasul ce mă mângâie. Si nu-i adevarat. NU-I ADEVARAT, MAMA!!! Eu atunci ii zic:”Mamă, dar unde ti-a fost mobilul azi, la ora x?” “Pai nu stiu, prin dormitor, eu eram prin bucatarie.” “Si nu ai vazut atunci cand ai pus mâna pe el ca ai niste apeluri pierdute?” “Nu ma uit eu la de-astea…”

Mama nu se prea pricepe cu mobilele. Pentru simplul fapt ca nu o intereseaza decat să sune si să fie sunata. Cam zero si la capitolul mesaje. Nu cred ca am primit vreun mesaj de la ea, nici nu cred ca i-am trimis. Dar o mostenesc la capitolul asta. Nu ma intereseaza mobilele performante. Si abilitatile lor. Io doar să sun si sa fiu sunat. Suplimentar faţă de mama trimit si primesc mesaje.

Sa revenim din nou la mama. “Mama, jur ca te-am sunat! Dar mai poartă si tu mobilul la tine, ca intrăm intr-un cerc vicios. Io te sun, tu nu răspunzi, nici nu vezi ca te-am sunat, apoi te superi că nu te sun, eu mă supar că tu te superi pentru ca nu ai de ce sa te superi că eu te-am sunat dar tu nu ai raspuns. Si tot asa.

Aaaaa, si mai este o problema. Se intampla ca mama – draga de mama, iubita de mama, adorata de mama, nemaipomenita si grozava mama, sublima mama si delicata mama – să ma sune cand eu am INGROZITOR de multa treabă la serviciu. Ori ma prinde intr-o sedinta – ca m-am dat dreacu si stau prin sedinte. In acele momente subsemnatul ii da mamei reject. Incercand sa nu uite să o sune pe mama. Dar cel mai adesea uită. Si nu o mai sună.

Cand imi amintesc că m-a sunat, intru in fibrilaţii. “Se supără mama…” Dar o sun. Mama insa nu răspunde pentru ca mobilul e undeva, prin casa. Iar mama la bucatarie. Apoi mă sună mama. Ii raspund si ii zic:”Am vazut ca m-ai sunat, te-am resunat, nu mi-ai raspuns, de ce nu m-ai mai sunat din nou?” “Pai nu vreau sa te deranjez….” spune mama cu un glas care imi face inima zdrente. Mamaaaaa, cum sa ma deranjezi tu vreodata in lumea asta?!?!?! Tu nu ma deranjezi niciodata!!! “Da’, dar tu esti ocupat cateodata, si nu vreau sa fiu insistenta…”

Deci realizati zbuciumul interior, al meu si al mamei. Problema nu-i atat de grava, dar imi place sa ating miezul ei in scris. Am constatat insă că mama răspunde mai uşor la telefonul fix. Eu nu mai stiu numarul de fix. De când am migrat peste Carpati, s-a cam schimbat fixul. Dar am o solutie. Mama nu răspunde la mobil, dar răspunde la fix. Fixul e insa fix, nu poate fi luat cu ea la bucatarie. Dar mama are automatismul – format in zeci de ani – de a răspunde la fix. Asa ca tre’ sa găsesc undeva, pe piaţa celuleriei, un mobil in formă de fix. Care sună ca un fix. Si atunci voi putea vorbi la orice ora cu mama.

P.S. Dupa postul cu pacheţelul de acasă, pe care fratele meu i l-a citit mamei (care a lacrimat cu drag) am primit (de la mama) un pacheţel. Asa ca în copilărie. Făcut ca pentru un copil. Cu şuncă tăiată bucăţele mici. Să nu mestec mult. Sandvici bagat in servetel. A fost cel mai bun lucru ce mi s-a intamplat in ultimele zile.