marile nimicuri
Fiecare dintre noi are un lucru de care nu vrea sa se desparta. Un flesculet, pastrat de multi multi ani, de care dam intamplator si-l privim cu drag de fiecare data. Acel obiect pe care nu-l aruncam niciodata atunci cand facem “curatenie generala”. Dimpotriva, parca-l punem intr-un loc mai sigur. Valoarea lui creste o data cu anii ca trec. Si ne este din ce in ce mai drag. Desi in fond este un nimic…
Nimicul meu e un tun. Un tun mic. Tunulet. L-am facut cu mana mea, pe cand aveam vreo 6-7 ani. In acele vremuri oferta de jucarii nu era deosebit de impresionanta. In nici un caz ceea ce ma interesa pe mine. Eram pasionat de istorie, batalii celebre, cetati, asedii, strategie, eroi si victorii. Automat aveam o colectie imresionanta de soldatei de plastic. Stransi cu greu, cu drag. Nu era greu sa ma faci fericit. Imi luai un soldatel-doi si-ti eram recunoscator pana la moarte. Asa s-au adunat indienii, cauboii si teutonii. Acei mandri cavaleri imbracati in zale. Jucariile de acum ii reproduc pana in cel mai mic amanunt, cele de pe atunci nici vorba de asa ceva. Ii mai vopseam eu sa le dau luciu la armura sau sa le fac cate o pata de sange. Obtinuta, bineinteles, in urma unei batalii grele. In ceea ce priveste logistica, era criza mare. Eu le faceam cetatile – din lemn, polistiren sau piatra – eu le faceam si armele de atac sau aparare. Invatasem sa confectionez arcuri, arbalete, scari, turnuri de atac. Care chiar functionau. Foloseam lemne, elastic, sarme, ace cu gamalie. Era lumea mea. “Lucrarea de diploma” mi-am dat-o cand am inceput sa fac tunuri. Astea nu functionau dar eram mandru de ele nevoie mare. Teava o sculptam din creanga de salcie. Ajunsesem la un asa grad de rafinament incat faceam modele pe ea. Afetul il decupam din scandurele subtiri. In general obtinute de la laditele de fructe. Rotile le faceam din felii de dop de pluta. Unite cu un cui, puse sub afet. Pe el tunul, legat cu sarma sau fixat de afet cu cuisoare. Si treaba era gata. Ehehe, feciorii mosului, chiar si acum mai am un asemenea tun. Dupa 25 de ani…I s-a rupt o bucatica din afet, dar e la fel de important pentru mine. E marele meu nimic.
Mi-am amintit de el aseara, datorita unui prieten. Care ne-a spus povestea marelui sau nimic. Tipul e un barbat bine (mai bine ca mine, culmea) destept, lucreaza la un minister, a vazut lumea in lung si in lat. Ce este marele lui nimic? O ratusca! Da, ati inteles bine, o ratusca. Printre hohotele noastre de ras a incercat sa ne spuna povestea ei. Avea una cand era foarte mic, cu care facea baie. O ratusca mica de plastic, galbena, ce plutea pe apa. A regasit-o acu cativa ani. De fapt era reincarnarea ei. Culmea, intr-un Marriot de undeva din Europa. L-a asteptam cuminte pe marginea cazii de baie. Va dati seama ca nu a stat mult pe ganduri si a luat-o la el acasa. Soarta a vrut sa le mai incerce o data “relatia”. In urma cu ceva vreme s-a mutat din apartamentul unde statea in chirie. Si-a luat omul casa. Cand si-a desfacut bagajele si cutiile a remarcat cu stupoare ca-i lipseste ratusca. Nu va puteti inchipui ce tare l-a durut pe acest barbat puternic, de 30 de ani. A rascolit totul in cautarea ei, ratusca nicaieri. Atunci a relizat ca e posibil sa o fi uitat la vechiul apartament. Unde? Pe marginea cazii, unde altundeva?! Problema era ca apartamentul fusese deja inchiriat unor oameni, care automat intrasera in posesia ratustii. Nu avea de ales. I-a sunat. Imaginati-va urmatoare conversatie:
- Buna ziua, fostul chirias sint!
- Da, buna ziua, eu sint noul chirias. Va rog, cu ce va pot ajuta?
Tensiune, jena, suspans…
- Mi-am uitat ceva la dumneavoastra in apartament…
- Da? Nu am observat….Despre ce e vorba?
- Ceva ce am uitat in baie…
Tensiune, jena, suspans.
- In baie? Zau ca nu am vazut. O fi ceva prin dulapurile de acolo?
- Nu, e mai la vedere. E…pe cada….
Suspans, tacere, jena, de partea cealalta a firului mirare, concentrare, apoi surpriza. Omul si-a dat seama.
- A, da! E o ratusca! Una galbena. E a copilului dumneavoastra?
Jena, jena, jena. Dar prietenul meu, om sincer, a raspuns deschis.
- Nu, e ratusca mea!
Soc, supriza, chicoteli de ras de partea celalalta a receptorului. (parerea mea). Noi ne-am tavalit de ras cand ne-a povestit. Dar asa mi-am amintit de tunul meu. Astea sint marile nimicuri de care nu ne vom desparti niciodata. Si cu siguranta aveti si voi unul. Poate chiar pe marginea cazii.
ceasul de buzunar al tatalui, uitat intr-un sertar mai tainic. l-am descoperit intamplator si n-am spus nimanui, convins ca doar eu stiu de el. periodic faceam cate o incursiune, il luam si mesteream la el pana l-am invatat pe de rost. reconstituirile, dupa ce-l desfaceam, trebuie ca au fost destul de aproximative pentru ca de la un moment incolo tic-tac-ul disparuse. interesul meu era, insa, constant.
mai tarziu, crescand, m-am interesat si am gasit un mester, un clasic, si l-a reparat. am fost satisfacut, nu ca sa-l port ci ca sa-l am. transferul de proprietate s-a facut tacit.
in zilele noastre, din cand in cand, baiatul meu il scoate din sertar si il intoarce, ii place ca merge 36 de ore fara baterie. probabil ca e deja ratusca lui.
Exciting review about marile nimicuri. Always enjoy your articles!
uffff…mi/ai dat de gandit…..la naiba! Nu am asa ceva. Ce/o mai insemna si asta?
Frumos text….l/am devorat!
Zelayeta, ai ajuns departe cu cititul!!!
Daca tot mi-ai adus aminte de marile nimicuri am dat fugutza la cutia in care pastrez eu nimicurile mari, sa ma asigur ca-s inca acolo, asa cum le stiu eu. Da. Atzi intzeles bine. Am mai multe. Cela mai valoroase ar fi asa:
)
- un medalion mic, chiar mititel de-a binelea, cu doua fetze. O chestie ieftina de plastic cu doua fetze tot de plastic, dar transparente sub care se afla doua poze mici. Una e cu Fecioara Maria si alta cu Isus. Nu sunt o persoana religioasa de felul meu, dar medalionul asta mi-a fost tare drag si asta doar pentru poza a doua, prima chiar nu mi-a placut niciodata. Tin minte cum l-am cautat cu disperare in galeata cu halbe pentru porci, cand eram pe la bunici si culmea e ca l-am si gasit. S-o cam decolorat pozele de la baia facuta, dar mi-a placut si mai mult, caci acum sunt parca in sepia facute.
- nimicul doi.. un ceas de mana.. primul meu ceas, primit de la mama. Stricat acum , dar poate reparabil, fiind mecanic. Cand ma uit acum la el imi pare tare urat, dar tot drag mi, fiind primul meu ceas.
- nimicul 3.. cerceii de cand eram bebe.. si uite asa atzi aflat ca-s femeie.. caci era culmea sa puna parintzii cercei la un bebe baiat..
- nimicul 4.. un inel primit de la mama.. un trifoi cu 4 foi..
- nimicul 5.. o papusha bebe.. Antonica scria pe eticheta lui de bebe. Papusha fara par.. adica no! cu par de plastic si o moaca ce rade cu guritza deschisa. Papusha dupa care am plans cand aveam catziva anishori. Tzin minte si acum vizita la o verisoara ce s-a maritat si a primit cadou de nunta doua papusi bebe. Pe Antonica meu (ce nume stupid! ) si o fetitza bebe ce avea si par blond pe cap, dar pe mine nu m-o interesat fata ci doar baiatu. Mi s-a pus pata pe el si cu asta basta. Varamea a vrut sa mi-l dea dar mama nu a lasat-o. “cum sa-i dai cadoul tau?! Lasa ca-i cumpar un antonica si ei. ” Dar credetzi ca a reusit sa ma convinga ca voi primi unul zilele urmatoare? Nee! Scandal ! Scandal.. dar jaba ca o trebuit sa astept pana am primit unul la fel, care a fost Antonica meu cel drag, singura papusha dupa care am plans in viatza mea.
ei.. cam atat.. caci sa le insir chiar toate nimicurile ar fi prea multe, mai ales ca mi-am facut prostul obicei sa fac colectie de nimicuri de pe unde umblu.. asa ca amintiri.
Acestea sunt cele mai vechi si mai valoroase.