O poveste fara sfarsit…

Nu-mi voi gasi niciodata un frizer dupa sufletul meu, dupa inima mea, pentru freza mea. E un blestem, ursitoarele au decis ca nu voi primi niciodata bani nemunciti iar cautarea frizerului ideal va continua pana nu voi mai avea fire de par in cap pentru care sa-l gasesc.

De aceea, ciclic va apar in fata ochilor aceste randuri cu aventurile mele la frizerie.

Data trecuta cand m-am tuns, am crezut ca-cautarile mele s-au sfarsit. O intalnisem pe ea, frizerita care fara a-mi pune o intrebare m-a lasat pe scaun pe deplin multumit.  Dar ieri nu am mai gasit-o. A plecat gonita probabil de ursitoarele mele.

Era unu nou, un frizer nou, recomandat de angajatii salonului. “Sa stiti ca toata lumea a fost multumita de el pana acum.”  Oricum nu aveam de ales, hai sa-i dam si lui o sansa. Si a aparut. Mic, chel, rapid si fibros, cu alura de jocheu prichindel ce tre sa fie cat mai marunt pe spatele unui cal cat mai rapid. Ori de pilot de formula 1, atat de condensat incat sa incapa in cocpitul ala de marimea unei vizuine de bursuc.

Mi-a aruncat priviri cercetatoare de la fo 2 metri. Se uita lung la freza mea, aflata intr-o totala degringolada si parasire. Apoi a luat o sticla cu apa si a inceput sa-mi dea prin crestet. Din belsug, de parca uda o gradina cuprinsa de uscaciune.  Si tot uda, si tot uda, trecandu-si mainile nervoase printre cele 9 suvite ale mele.

Printre valuri de apa ce mi se prelungeau pe frunte, ceafa, urechi, piept, genunchi si glezne, am reusit sa intreb:

- Incercati sa va dati seama ce fel de par am?

A tacut vreo 2 secunde, suficient incat sa creeze tensiune si asteptare. Iar apoi, abia murmurat si stropind in continuare, a dat verdictul:

- Mi-am dat seama de cand v-am vazut: aveti un par rebel.

Pe asta nu o mai auzisem. Mi s-a parut ca-i bancul ala cu posesorul de 3 fire de par care merge la frizerie si cere: un valvoi va rog.

Io am parul total drept, de o densitate medie spre sub-medie, asa ca am luat aprecierea lui ca pe un compliment. Dupa ce m-a mai udat un pic – iar eu eram in pragul inecului – a inceput sa ma cioparteasca-cu o foarfeca mica. Ce scartaia ca o poarta de fier, ale carei balamale nu mai fusesera unse de prea multa vreme.

Si tot taia cu forfecuta, pe care dupa fiecare retezare si-o rasucea cumva smecher in podul palmei. Ca un pistolar redutabil, pistolul. Miscarea scenica era impresionanta, de efect, dar mi-am zis ca in ritmul asta cu 3 fire scurtate la o lovitura, imi va creste tot parul la loc pana ma va tunde el. Si o vom lua de la capat cu udat, scurtat, udat, scurtat.

Si i-am sugerat:

- Pai nu mai bine ma luati cu masina?

El nimic.

- Pai nu mai bine ma luati cu masina?

Tot nimic.

- Mai bine tac si va las sa va vedeti de treaba?

- Da.. – l-am auzit murmurand concentrat la taierea altor 3 fire de par. Si am tacut. Ce-o fi, o fi…

Si a fost. M-a tuns numa din foarfecta, rotindu-se non stop in jurul meu cu energia si insufletirea unei tornade. Cum tineam eu bratul pe manerul scaunului, mi-am dat seama ca la un moment dat si-a sprijinit prohabul de cotul meu. Si se freca usor, in ritmul foarfecei. Un fel de masturbare, as zice, si nu intentionam sa-i ofer placeri. Eu eram acolo ca sa ma tunda, nu ca sa se frece de mine. Am vrut sa-mi trag cotul, dar si-ar fi dat seama ca-si preseaza masculinitatea de mine si nu de scaun. Asta in cazul in care nu intentiona sa si-o preseze de mine… Asa ca am asteptat o noua miscare si m-am extras din acea “inlantuire” neasteptata, simtindu-ma usor perversat.

Si a mai tuns, si a mai tuns, pieptanandu-ma in rastimpuri. In timp ce lucrarea lui evolua, eu incepusem sa aduc a difrite personaje istorice. La un moment dat imi lipise parul de cap si-l pieptanase intr-o parte. Cum am si nitica mustacioara, eram leit Hitler. Mi-a venit sa pun mana pe telefon si sa sun la 112-criminali de razboi. Apoi dintr-o miscare de piaptan m-a transformat in Ian Sobiesky, oglinda infatisandu-mi un polon medieval. Dupa ce mi-a finisat tamplele si bretonul eram calugar capucin in toata legea. Mi-a venit sa fredonez niscaiva slujbe.

In plus, m-a tot lua cu foarfeca aia de filat parul. Care pe mine ma ucide. Io nu am par de filat. Am o mana de par. Sa-l fileze pe Cabral, pe Aurelian Temisan, nu pe mine! 

Cand mi se parea mie ca abia incepe finisajul pentru ca-crestetul imi arata ca si cum un cocos iubise o gaina pe teasta mea, m-a anuntat ca-s gata. Si m-a intrebat daca-mi place.

Ce? E gata?! Da. Aha… Mda. Super. Imi place.  – am murmurat las, decis totodata sa nu mai trec in viata mea pe la el. Si cand am crezut ca am scapat, il aud:

- Un moment, sa va tund sprancenele. Si a inceput sa-mi ia din forfeca sprancenele. Ma simteam ca un Mircea Albulescu la control. Imi tundea sprancenele, apoi le pipetana, si le tundea din nou. Iar eu intram prin scaun spre subsolul incaperii. Credeti ca am fost umilit suficient?! O, nuuuu.

Pentru ca apoi a inceput sa-mi tunda parul din urechi. Pe care-l tunsesem eu tocmai ca sa nu ajung la acest moment, cu doua zile inainte.

Si-am plecat suparat inspre condru’ ntunecat…