O relatie cu… coborâsuri

“Relatia” cu colacul meu de buda a inceput acum multa vreme. Cu vreo 4 ani in urma. Pe atunci eu so sotia am decis sa achizitionam o casa. Sa avem un camin al nostru (ma rog, si al bancilor), in care sa ne crestem pruncul. Din fericire Dumnezeu ne-a indeplinit dorinta, apartamentul l-am luat, l-am mobilat, barza e pe drum, o asteptam cu bratele deschise.

Primul obiect pe care l-am achizitionat pentru casa noastra a fost acest colac de buda. Apartamentul nici nu exista inca, blocul era in constructie. Dar, aflati printr-un supermarket pentru niscaiva cumparaturi, l-am vazut. Pe el, colacul. Atarna pe un perete stingher, singur, parca suparat, trist, abandonat, nedorit. Am avut senzatia ca ma striga. Ia-ma cu tine, ia-ma cu tine. Era un colac de lemn natur, de o culoare prietenoasa. Calda. Asa cum trebuie sa fie un colac de buda. In buda te inconjori doar de obiecte prietenoase pentru ca la buda ai nevoie de liniste, pace, buna dispozitie, armonie. La buda te duci cu sufletul mai deschis decat la popa. Pentru ca la buda esti (preferabil) doar tu si cu tine.

Si ce realtie poate fi mai apropiata (daca putem spune ca exista o relatie cu un obiect) decat relatia pe care o ai cu colacul de la buda?! E lipit de tine intr-un moment atat de sincer si de natural, un fel de moment al creatiei. Deci am luat colacul respectiv, l-am purtat in portbagajul masinii pana cand apartamentul a fost gata. Am facut receptia si primul obiect personal cu care am “decorat” apartamentul a fost, bineinteles, colacul de la buda.

Dar, pentru ca in toate relatiile exista un dar – si istoria relatiilor dovedeste asta, vezi Tristan si Isolda, Romei si Julieta, Basescu si Tariceanu care au spus “DA” si apoi am vazut ce s-a intamplat – colacul nu s-a potrivit pe buda ca timbrul pe scrisoare. Nu era comuniunea perfecta. In zadar am incercat sa-l strangem in suruburi pe vasul de portelan. Colacul avea un…joc. Era un colac jucaus. Cu toate astea nu am renuntat la el. Pentru ca acest colac reprezenta inceputul caminului nostru, baza.

Iar acest “dar” poate crea inconveniente majore. Sa va explicitez. “Jocul” colacului e un coborâş brusc pe care-l face, Ca o… cadere de vreo doi centimetri. Pur si simplu se aseaza sub greutatea trupului. Dar se aseaza brusc, cu zgomot de lemn lovit de portelan. Si nu-i placut. La buda mergi cu un scop. Un scop unic. Si nu te concentrezi la alte probleme. Poate ca te relaxezi cu ajutorul unor reviste sau a unor ganduri, dar nu te astepti sa fi agresionat.  Nu ai nevoie de agresiuni. Si aceasta cadere a colacului, cu tot cu tine pe el, intervine de obicei in momentele culminante. Cele de relaxare suprema. Ca sa fac o comparatie e ca si cum in timpul unui somn dulce cu vise frumoase ai fi trantit intr-un butoi cu apa rece. Ori intr-un butoi fara apa.

Si sa vezi injuraturi la gura mea dupa astfel de caderi. Imi scapara bojocii mai ceva ca lemnele uscate, cuprinse de foc, in gura sobei. Dar cu toate astea nu renunt la colacul meu. Orice relatie are suisuri si coborasuri. Colacul a fost cu mine atatia ani, cu bune si cu rele. Si nu renunti la cineva, ori la ceva atat de usor. In fond, asta-i frumusetea unei relatii.

PS: Nu uitati de concursul Braun si nici de cel despre Fetele “batrane” (azi e ultima zi in care mai puteti lasa pareri, apoi Carmen Musat Coman alege castigatorul si-i expediaza premiul)