Oameni, vremuri si Fado

Sa incepem cu vremea. N-am mai intalnit asa ceva. Ma uit pe ferestra, din hotel, si vad ca-i vreme frumoasa. Vaaaai, ce bine, stam si noi la soare. Imi pun ochelarii de soare, ies din hotel si vad ca ploua. Cu spume. Da, asa-i aici. Ploaia vine de la o secunda la alta. Cerul acum senin poate fi peste 2 minute gri negricios si toarna toarna toarna.

Nu ai ce cauta in Lisabona fara umbrela. E primul accesoriu pe care trebuie sa-l ai. Ma mir ca lisabonezii nu se nasc cu un fel de umbrela atasata de cap, ca soparlele alea cu guler. Umbrela care sa li se deschida automat atunci cand incep primii picuri. Habar nu ai daca poti vizita un obiectiv in aer liber, pentru ca rafalele te pot surprinde cand ti-e lumea mai frumoasa. Am cumparat o umbrela, am uitat-o intr-un restaurant, am cumparat alta, vantul ne-a dat-o peste cap, acu tre sa o luam pe o a treia. Mai stam doar o zi, dar avem nevoie de umbrela.

Oamenii: sint beton. Deschisi, voiosi, colorati, amabili, vulcanici. Total diferiti de francezi ori olandezi, asemenatori cu grecii si spaniolii, poate un pic si cu englezii. Doar ca spre deosebire de englezi sint mai…haiduci. Mai saracut imbracati, cumva mai simpli, nu foarte sofisticati, dar deschisi. Personalul de la hotel ne-a bulversat de-a dreptul. Asa ceva nu am mai intalnit, si din fericire am calatorit ceva la viata noastra. Sint serviabilitatea intruchipata. Iti arata pe harta ce sa vezi si ce nu, iti fac rezervari, iti deschid usa la lift si la hotel, iti cheama taxi, iti multumesc si isi cer scuze daca nu au facut ceva suficient de repede din punctul lor de vedere. Sint de foarte departe cei mai tari pe care i-am intalnit. I-as intinde pe paine si i-as manca. I-as lua acasa. De acum inainte ii vom privi pe toti angajatii hotelurilor prin prisma celor vazute aici. M-as mira sa se mai ridice cineva la “inaltimea” lor.

Fado: am fost aseara intr-un local unde se canta Fado. Recomandat de cei de la hotel. In taxi, pe drum incolo, rasfoiam un pliant despre restaurantul respectiv. Aflat intr-o cladire din sec. 16, localul avea critici facute de toate marile publicatii ale lumii. Cei de la The New York Times erau in extaz. Si ceilalti. Am mai aflat ca mari muzicieni ai lumii fusesera acolo. Recent cei de la Roling Stones. Ne-am gandit ca am pus-0. Mergeam la Fado de lux, nu intr-o bomba.

Asa si a fost. 20 de euro era taxa de show, 10 euro painea si untul. O salata 12 euro -si salata era mignona, trei lulele trei surcele. Io am luat ceva orez cu ratza. Nu prea gaseai ratza. 20 de euro. O prajiturica 7 euro, un paharel de 30 mililitri vin de Madeira 6 euro. Dar Fado-ul… Ne-a spart. E o muzica ce, vorba aia, iti umple si curul de lacrimi. Au fost trei cantarete, una micuta si draguta, una cam baba – dar foarte eleganta, si una mare mare mare  – chiar foarte grasa as zice, dar foarte frumoasa. Niste trasaturi superbe.

Au cantat fetele astea de indoiau furculitele si spargeau paharele. Si nu-i vorba doar de melodie, care-i plina de vibratie, ritm, durere. E vorba de atmosfera creata. Cantaretele intra in stare, luminile se sting, usile se inchid, si acompaniate doar de doi indivizi cu chitari revarsa din ele povesti. Minunate povesti muzicale. Nu cunosti limba, cuvintele, dar povestea iti zice ceva. Am vazut oameni plangand.

Fado-ul a meritat toti banii. Iar cina de la care ne-am ridicat flamanzi ne-a costat spre 90 de euro. E fantastic.