Pantofarul

Pe vremuri, vremurile ii fusesera bune. Pantofar maiastru, cu meseria invatata de la tac’su, avea si vad strasnic la atelier. Clopotelul pus sus, pe tocul usii, prindea glas de fiece data cand un client cu palarie ori o clienta grabita si parfumata isi aduceau pantofii la primenit si lustruit 

Repara pantofi, cizme, ghete, botine, ghetre, galosi si sosoni cam de cand incepuse si tramvaiul sa circule pe soseaua din fata magazinului. Tremuratul drumului apasat de rotile de fier ale tramvaiului se sincroniza perfect cu ciocanul ce cadea ritmic pe tocul nou. Il stia toata lumea, el stia pe toata lumea, in atelier era parca tot timpul soare. Miroasea a lacuri si vopsele, a lipici si totul lucea. Stive de pantofi purtati o vreme dar facuti acum ca noi, imbracau doi pereti.

Asezati pe gen, nuante si modele, mai aliniati decat armata chineza la parada, imprastiau straluciri si o senzatie de bine. Ce bine e sa porti pantofi ca noi, dar care-s vechi. Se potrivesc pe picior ca o manusa, te stiu cu bune si cu rele si s-au obisnuit cu tine. Si erau toti din piele. Piele de-aia adevarata, cusuta strasnic cu ata groasa trecuta prin gauri date prin straduinta pantofarului. Nu a unei masini. Lucru trainic, din vechime, facut in timp ca sa dureze tot timpul. Facut ca sa fie facut, nu ca sa fie facuti banii repede.

Vremurile s-au schimbat. Lumea s-a grabit, viitorul a venit mai repede, pe neasteptate. Clopotelul de la usa suna tot mai rar si mai rar. Clientii s-au imputinat. Cei cu palarie, ori clientele parfumate. Clopotelul mai vestea doar sosirea oamenilor cu basca, sapca, a femeilor cu palarie simpla si cernita. A ochilor obositi, manilor muncite, ridurilor neacoperite, a vorbelor putine, spuse dintr-un suflet consumat de griji.

Pantofarul nu mai era gazda oricui, era doar locul unde mergeau doar cei care nu puteau altfel. Al celor cu talpi gaurite, ghete cascate, al sosetei groase ce iesea prin ruptura. Cei doi pereti acoperiti cu pantofi au devenit unul. Iar apoi jumate. Expozitia pantofului drag, vechi dar stralucitor, s-a transformat in panoul rusinii, al saraciei, al pantofului muribund ce fusese resuscitat. 

De-a stranga si de-a dreapta atelierului s-au deschis magazine noi, cu pereti mari de sticla, vitrine chic si reclame luminoase. Usile se deschideau automat atunci cand clientele galagioase ca un stol de tarci rujate intrau sa vada noua colectie pantofi. Lucitori, inalti, glamour. Atelierul se chircea ca un batran pe care anii-l duc tot mai aproape de pamant. Ca sa-l primeasca intr-un final. Atelierul se chircea cu tot cu pantofarul din el, intr-o iarna ce parea sa nu se mai sfarseasca.

Dar intr-o buna zi clopotelul a sunat din nou. Cu putere, de parca era ditamai clopotul din ditamai turla de biserica. Si pe usa a intrat, aplecandu-se, o silueta mare, intunecata, grava. S-a apropiat de tejgheaua de dupa care batranul pantofar privea incremenit. Si i-a spus:

- Buna ziua, omule. Sint eu, criza,   iar clopotul va suna tot mai des.