Papucii icoana.

Capul imi atarna moale pe umarul femeii ce ma tinea strans in brate. Caldura sanilor ei grei imi inchidea incet-incet ochii. Din gura mi se prelingea un fir subtire de saliva. Pe care nu mai aveam puterea sa-l sorb inapoi, sa-l ling, sa-l sterg. Il lasam indifrent sa curga. Ochii imi erau tot mai grei. Si mai plecati. Fixam cu ei podeaua. In raza vizuala ce se ingusta cu fiecare secunda imi mai intrau doar acei pasi. Facuti rar, regulat, apasat. Ca un ceasornic ce-mi prevestea trecerea imediata in lumea viselor.

Erau picioarele doctorului ce urma sa ma opereze. Incaltate cu acei pantofi-papuci albi, de spital. Acele incaltari nici slapi, nici saboti. Incaltari albe. Cu pielea perforata. Acei papuci ma escortau spre sala de taiere. Si eram abia un copil.  Mic chiar. A fost ultima imagine pe care o tin minte inainte ca anestezia generala sa-si faca efectul. Incaltarile albe, care devenisera autoritatea absoluta. Incaltarile albe ma vor opera, imi vor coase matele ce incepusera sa se reverse din locasul lor.

De atunci am urmarit cu interes papucii albi. Nu orice medic avea. Nici vorba. Doar putini. Si, din punctul meu de vedere, doar cei alesi. Crema, frisca, elita. Ganditi-va ca inceputul povestii mele a avut loc acum vreo 28 de ani. Pe atunci pantofii nu stateau pe toate gardurile. Dar medicii erau medici. Zei. Fumau Kent si BT, aveau cafea la discretie, Pepsi si arahide. Si papuci albi, cu care se deplasau olimpian prin spitale. Papucii albi de medici erau mai tari decat ghiulurile, decat masinile cu numar de inmatriculare mic, din trei cifre, erau mai tari decat caciula de astrahan ori cea de vulpe polara. Cu coada atasata.

Au intrat mai tare in viata mea, in subconstientul meu, la urmatoarea operatie. Care a venit doar doi ani mai tarziu. Aveam vreo 8-9 ani pe atunci. Tocmai fusesem internat la Timisoara, intr-o clinica de copii, urma sa fiu supus unei operatii mult mai grele. Plangeam cu muci si clabuci, cand in salon a intrat o asistenta ce mi se parea a fi o zeita.Atat de frumoasa era. Purta ochelari ce aveau atarnat de rama un lant gros de aur. Decloteul halatului era generos, pielea bronzata, linia sanilor bombastici iesiea indrazneata si-mi sarea in ochi. Si mirosea a parfum. Colac peste pupaza, era incaltata cu papucii albi medicali. Si colac peste celalalt colac de peste prima pupaza, in salon a intrat dupa cateva minute sora ei geamana. Care, si ea, purta papuci albi medicali. Ce vreti mai mult decat atat?! Ma mir ca eu, copilul de 8-9 ani nu am murit de inima inainte de a fi operat. Superbele asistente gemene cu ochelari si papuci albi ar fi putut ucide un elefant tanar.

Papucii albi si-au gasit astfel locul printre nori, peste nori de fapt. Alaturi de soare, casa mea din Grecia, castigul la loto si o tinerete fara batranete alaturi de cei dragi. Am inceput totusi de la o vreme sa ma intreb de ce poarta medicii acei papuci. Sint comozi? Probabil. Utili? Nu cred. In caz de urgenta nu folosesc foarte mult. E ca si cum ai fugi in slapi, niste slapi cu talpa mult mai alunecoasa. Asa ca in caz de urgenta se pot pierde secunde bune, ce pot duce la decesul pacientului.

Iar recent, avand din nou contact cu spitalele, i-am regasit. Dar ii avea toata lumea. Medici, asistente, personal tehnic, chiar si pacienti. Iar papucii albi, icoana a copilariei mele, si-au pierdut statutul. Si au cazut din Olimp atunci cand i-am vazut in picioarele unei menajere ce spala buda. Papucii albi ce fusesera pe vremuri purtati de acele superbe gemene si de acel medic ce mi-a cusut matele, erau murdari. Poate chiar de rahat.

Of.