Povestea unei picturi – avem castigatorul!

Buna ziua. Joaninha a decis castiatorul concursului “Povestea unei picturi”. Cei care ati dorit sa participati a trebuit sa va inspirati din unul din tablourile Joaninhei si sa faceti o poveste. Au fost multe povesti frumoase, la sufletul pictoritei noastre au mers in special vreo 3. Cea a lui Anachen, cea Cristinei, cea a lui random4web. Dar numai una putea sa castige. Iar castigatorul este (tobe) Cristina!!!!

Felicitari, Cristina, o sa-mi permit sa-ti fur adresa de mail ca sa i-o trimit lui Jo. Care va lua legatura cu tine si dupa ce veti povesti putin o sa-ti faca premiul. Adica un minunat tablou, pictat special pentru tine de minunata Jo.

Felicitari si celorlalti scriitori, ne mai auzim si la alte concursuri. Iata insa povestea castigatoare:

“Ei doi erau la inceput unul. Aveau doua aripi si priveau de sus Gradina lor, primita mostenire , cadou si responsabilitate. Zburau fericiti si sufletele lor cresteau impletite unu dint-altul si toata ziua cantau un cantec minunat. Si cand cantau , florile se deschideau ca sa primeasca mai multa lumina, arborii falnici isi intorceau frunzele si coroana catre ei, granele se unduiau gingas, desi nu erau vanturi si furtuni pe atunci. Toti si toate se bucurau, mai putin un copacel. Nu era mare si falnic ca altii. Era un mar. Si-avea un singur fuct. Rosu pe-o parte, alb pe celalta. Ei bine, de cate ori se apropiau de mar, cei unul singur simteau asa o neliniste si o cautare, de parca acolo era samanta unui univers nou si deosebit. Intuiau cu sufletele lor cristaline ca acolo zace un secret, unul frumos puternic si teribil , dar nu aveau curajul sa-l atinga , sa-l guste si sa-l cunoasca.
Ceilalti copaci le raspundeau la cantare, doar marul era incremenit in tacere. Si indaratnic , nu facuse decat un singur fruct. Acesta ii privea acum din iarba, lucind rosiatic in lumina amurgului. Si marul nu mai inflori. Oricat i-au cantat sau l-au dezmierdat. In iarba fructul rosu ii asetpta. Si s-au simtit cuprinsi de curiozitate si teama, pentru prima oare. Pentru ca nu stiau ce e acolo, nu cuprindeau tacerea si asteptarea si promisiunea fructului copt. Si-au Muscat.
Atunci a fost prima furtuna. Cerurile s-au revarsat peste Gradina , si tunete si fulgere se rostogoleau din toate partile . Apa cadea din cer pe pamant, iar cerul se indeparta tot si tot mai departe, stelele care pana atunci se vedeau ca niste globi minunati de foc luminand intunericul , au devenit niste luminite reci palpaitoare.O durere mare i-a sfasiat atunci. Se lasase noapte . Si ingoziti au vazut ca sunt doi. Fiecare cu o aripa, si nu mai puteau sa zboare. Fiecare a incercat sa cante. Si a vazut ca avea un cant diferit de cel de pana acum. Un cant frumos si cristalin, dar pe care copacii nu-l mai intelegeau. Si-n suflet era deja sadita samanta singuratatii, amara ca samburii marului, ametitoare ca parfumul lui. Si speriati au fugit in noapte.
Si s-au salbaticit. Iubirea lor egala si senina nu murise cu totul. Doar se schimbase in ceva mai chinuitor si mai acrisor, exact ca fructul acela al misterului. Au inceput sa vada altfel lumea, au inceput sa o schimbe. Se priveau din departare uneori, dar nu mai vorbeau aceeasi limba si sufletele sovaielnice nu stiau cum sa se atinga. Erau multe lucruri de facut, dar .Si uneori seara o gheara le strangea la fiecare pieptul in noapte, o asteptare neinteleasca, pe care nu o puteau implini. Erau singuri singuri. Raiul de la picioarele lor a inceput sa li se para obositor si ostil. Si sufletele lor, desi rotunde si pline simteau adesea de o chemare chinuita. Atunci s-a nascut dorul.
Intr-o zi , haladuind neconsolati prin ceea ce era o data o gradina, acum o padure de hatisuri , au gasit amandoi , separat marul. Crescuse mult si inflorise din nou. Era acolo , si dintr-o data i-au inteles limba susurata usor printre frunzele lunguiete. Caci vorbea despre soarta si despre pustiuri nesfarsite care asteapta cucerite, despre minuni care se cereau implinite, despre singuratate, despre farmecul ei si despre chemare pe care o simt in piept adesea, ca o piatra agatata de inima. Apropiindu-se de coaja lui, s-au apropiat unul de altul. Si au simtit o dorinta nedeslusita, si intr-un élan si-au atins buzele. Si-atunci sufletele lor s-au revarsat unul spre altul, curgand in vechea matca a dragostei, mai navalnic mai aprins. Stelele se miscau de-asupra lor, galaxiile staluceau si marul le vorbea, dar nimic nu mai avea sens decat sarutul. Si au devenit din nou unul, dar nu ca inainte. Ci ca un mar, pe-o fata alb pe-o fata rosu, erau si ei. Neputand trai unul fara celalalt , dar fiind cu adevarat unul doar in sarut. Dorul s-a mai potolit , dar a ramas mereu acolo. El le vorbeste lor despre tot ceea ce ar putea sa fie. Sarutul e la fel de navalnic, ca o explozie de cometa, si fiecare stie ca in scurtimea lui infinitezimala, sarutul este tot ceea ce le-a mai ramas din vechea lume. Sarutul e singurul moment cand aripile lor bat la unison si ei pot zbura. Cand atomii lor vibreaza in acelasi ritm. Sarutul e momentul de fericire cand viata si lumea par mai mult decat se vede si se aude, cand se incarca cu magie si simboluri.
Epilog
Marul continua sa le vorbeasca.In mar au crescut si alte mere de atunci dar ei nu le-au mancat, caci se intelepsisera. Copii lor au gustat insa din marul pasiunii deznadajduite, cel al dragostei la prima vedere, cel putrezit si otravitor al relatiei deschise, cel acru si tare al relatiei la distanta. Mai erau si alte mere, ale celor indrazneti, ale celor curajosi, ale celor facuti sa decida asupra altora. Marul exploratorilor, marul marilor lideri in batalie, marul inventatorilor. Dar toate toate merele mai dulci sau mai acrisoare aveau bine inchise in ele intr-o cutiuta mica in centrul universului-mar, semintele amare ale solitudinii. Si singurul leac care sa vindece astfel de alean, care sa te tina din goana dupa soaptele nebune ale marului, singurul de la inceputul lumii e SARUTUL.”