Seara perfecta a ipohondrului pefect.

Cei care cititi cinstitul blog de ceva vreme stiti ca-s intruchiparea ipohondriei. Cei care nu stiti, va spun io si nu va mint. Iar atunci cand nu voi mai fi, doborat de batranete si nu de vreo boala, imi voi gasi locul in Olimp. Ca zeu al ipohondriei.

De vreo 2 zile parca iar ma durea, asea, cumva pardalnic, prin gât. Si ganduri negre au inceput din nou sa ma incolteasca. Am inceput, firesc, controalele la oglinda, eu deschizand gura atat de tare incat ma durea si ceafa si fruntea. In asa fel incat lumina becului de deasupra oglinzii sa-mi patrunda pana in curul gatului, ca sa pot vedea “nenorocirea”. Sa ma credeti insa pe cuvant ca-i greu sa te uiti in oglinda din faţa ta atunci cand tu esti cu gura in sus, spre tavan. Eu insa am reusit.

Nu, nu era suficient, un ipohondru care se respecta nu are o singura durere. Trebuie sa aiba mai multe, simultan. Asa ca parca ma doare si ceva prin spate, in dreapta, Doamne fereste sa nu fie plamanul ala cu durerea. Ca atunci cand incepe sa doara plamanul e…. Si nu mai continui. M-am gandit sa-mi verific si plamanul la oglinda din baie, dar mi-am dat seama ca nu pot sa deschid gura atat de tare. Si pe partea celalalta lumina becului ar fi trebuit sa parcurga chiar cale mai lunga. In plus nu stiu cum mi-as fi orientat ochii spre oglinda in timp ce as fi stat cu bucile spre bec. Deci m-am lasat pagubas.

Ideea e ca m-am speria suficient de tare incat sa fumez mult mai putin. Toata ziua m-am gandit ca ce-o fi, de ce m-o durea ce ma durea. Deci am fost consumat si stresat, am obosit mai abitir ca de obicei. Ajuns seara tarziu acasa, i-am propus iubitei sotii sa ne uitam inainte de culcare la un film bun. Relaxant. Sa-mi mai treaca de ganduri negre. A acceptat, ce nu face ea pentru relaxarea mea psihica.

Si am bagat in devedeu un film pe care nu-l mai vazusem. Griffin si Phoenix. Sau asa ceva. Incepe filmul. Cu un domn in cabinetul unui medic. Iar medicul ii zice:

- Cancerul a avut o evolutie fulgeratoare, nu mai aveti mult de trait. Cateva luni, maximum.

Buuuuun. Eram deja total relaxat, pulsul imi crescuse, gatul ma durea ingrozitor, plamanul dadea sa-mi rupa sira spinarii. Dar, paradoxal, muzica filmului era una vesela, avea si glume, ne-am zis noi ca nu va muri. Ca-i o greseala. Ca filmul e cu hepi end. Domnul respectiv intalneste o domnita draguta, se indragostesc, se iubesc, veselie mare, parca mai imi trecuse si mie de dureri.

Intr timp sotia adoarme, raman singur la vizionare. Dar tonul tot mai optimist al filmului mi-a dat ghes sa-l urmaresc mai departe. Ca sa aflu, dupa vreo 5 minute de urmarire solo ca si ea, domnita din film, are cancer. Tot in faza terminala. M-au luat sudorile, tremuriciul, vibratiile. Dar masochist cum sint, i-am mai dat o sansa. Filmului, nu femeii. Era clar ca ea moare. Cand el i-a zis ei sa nu vina la el la spital, ca va avea dureri mari, sa nu vina nici la inmormantare si nici la cimitir, am cedat.

Si am schimbat cu o viteza uluitoare pe Viasat History, programul meu preferat. Iar primele cuvinte pe care urechile-mi le-au auzit iar uochii-mi le-au cetit au fost:

“Molima din acea vara a ucis in doar cateva zile mii de oameni…”

Va doresc multa sanatate!