Senzori

Eu ştiam ca senzorii ataşati la anumite ustensile trebuie sa ne usureze viata. Oricum mi se par o tampenie. Dar sa dezvoltam.

La munca avem o chiuveta cu senzor. Mai exact robinetul. Noi, utilizatorii, nu mai trebuie sa facem infimul gest de a porni robinetul. Doar ne vârâm mâinile sub ţeavă si el, robinetul inexistent dar atat de inteligent, da drumul la apa.Dar cum adeseori teoria doboara practica, nu se intampla chiar asa. Vine omul – eu – de la pipi. Bine crescut, Dono vrea sa-si spele mainile. Fluierand in continuare melodia pe care o fredonasem deasupra pisoarului, bag mainile sub ţeavă, gata sa primesc jetul purificator. Nu se intampla nimic. Mai astept cateva secunde jetul. Tot nimic. Stiu unde-i senzorul, asa ca misc mainile. In sus si in jos, la stanga si la dreapta, să-i dau de inteles că sint acolo. Si vreau sa ma spal pe maini. Firesc, incep sa ma enervez. E stupid ce se intampla. Daca as vrea sa merg la aerobic mi-aş face un abonament. Dar nu vreau. Si nici nu admir prestidigitatorii. Cu mana pe inima si sub imepriul sinceritatii absolute, tre sa recunosc ca in ciuda miscarilor mele spasmodice robinetul nu a pornit de vreo doua ori. Dar nu, nu-mi ramasese pipi pe maini.

La acelasi capitol se incadreaza uscatoarele de mâini cu senzori. Nu ştiti voi de cate ori am stat ca fraierul cu mâinile intinse. Asteptand sa se intample ceva. Mi-era teama ca par prost in faţa celorlalti. Si nu stiu sa pornesc masinaria aia stupida. Si mi-era teama ca unii, vazandu-ma cu mainile intinse, imi vor pune o moneda in palma si-mi vor zambi incurajator. Cel mai adesea folosesc apa de pe maini la aranjarea frezei. Ca si cum asta intentionam de la inceput. Si pe la uscator am fost doar in trecere.

Mult mai enervante mi se par insa luminile cu senzori. Unii au in fata casei. Cum ar fi un coleg de-al meu. Merg la el intr-o seara,  se aprinde lumina, ma gandesc ca ce misto. Dau sa sun la usa, se stinge lumina. Era intuneric bezna, nici nu mai vedeam soneria. Ma dau un pas in spate, sun, astept, lumina se stinge. Colegul nu ma aude, mie nu-mi place sa stau pe bezna – sint maidanezi in zona si nu am chef sa joc pentru ei rolul Oului Kinder cu surprize, ma dau doi pasi in spate, doi in fata, sun din nou, lumina iar se stinge.  Si tot asa. As zice si eu o treaba daca odata cu lumina ar porni melodia “Doi pasi inainte si doi inapoi, uite-asa se joaca hora pe la noi”.

Dar exista si o situatie mult mai nasoala. Luminile cu senzori din veceurile unor localuri-cluburi.  Eu inteleg ca patronii vor sa faca economie de energie electrica. Dar nu pe nervii mei. De multe ori mi s-a intamplat sa intru pentru o deşertare scurta a lichidelor baute. Deci le-am facut si consumatie. Desfac eu ce e de desfacut, dau sa incep, se stinge lumina. Daca nu eram deja orientat pe traiectorie, riscul e sa o iau razna cu deşertarea. Adica pe langa buda, pe pereti. Injur, ma infrânez, si ridic o mana. Să-i arat senzorului ca eu sint acolo si incerc sa ma piş. In buda, nu pe pereti. Senzorul, baiat simtit, se sesizeaza. Se aprinde lumina, dau drumul, se stinge lumina. Daca ar exista in buda respctiva o camera ascunsa cu infrarosu – si mai exista – ce imagine ar inregistra?! Un dement cu pantalonii pe vine care, in intuneric, ridica din cand in cand o mana. In liniste. Deci vreau sa-i sfatuiesc pe aceasta cale pe patroni sa mareasca durata de luminare. Ca nu incerc sa dobor vreun record mondial la pipi-viteza. Noroc ca nu obisnuiesc sa fac si treburi mai “hard” in locuri publice. Ca zău că nu m-aş simti bine sa stau pe o buda jegoasa si sa si mai aplaud din cand in cand. De fericire.