Sisifa

Ne-am apropiat de cand i-am cazut la picioare.  Dupa ce aproape şi-ai crăpat ţeasta sub cracii cuiva, fii convins ca s-a creat o legatură puternică. Intr-o ipostaza mai penibila nu prea mai are cum sa te vada, exprimarea devine libera.  Deci de atunci sint prieten cu doamna menajera la de birou. Ma rog, sint prieten cu toate, dar cu ea ma inteleg cel mai bine. Radem, glumim, o intreb de sot si de fetele ei, ea imi povesteste.

Adeseori am urmarit-o cum isi face treaba. Teribil de destoinic. Cand va creste mare va ajunge un fel de Doamna de Fier. Pare la fel de constincioasa. Nu ai sa vezi urma de praf in urma ei. Curata tot, sterilizeaza tot, totul sclipeste, lucreste si miroase frumos.

Azi o vad plangand. Sărea hălăţelul albastru pe ea de la suspine. Si-si stergea ochii umezi pe sub ochelari. M-am panicat de indata. Ce s-a intamplat, cine a suprat-o? – il intreb pe un coleg care o privea si mustacea cu un yâmbet hâtru in colţu gurii. Nu mai aveam mult si saream la gatul lui, nervos ca râde de prietena mea care plange.

- Pai ce sa se intample… Micuţa – asta-i o colega – are niste cizme noi care lasa urme pe linoleum.

Ma gandeam ca face misto de mine. Cum adica?! Mă uit pe jos si intr-adevar văd nişte urme negre. Pe linoleumul care e de un gri-ou-de-raţă. Dar multe urme. Ca si cum respectiva colegă ar fi jucat o sârbă. Mă uit la urme, mă uit la doamna menajeră. Care statea sprijinită in mop şi-şi lăcrima durerea. I-am prins privirea. Si mi-am dat seama ca da, urmele alea o faceau sa planga. Am mers la ea si am intrebat-o:

- Pai de ce plangeţi, doamna?

Biata femeie a avut o rabunfire.

- Nu mai poooooot, nu mai pooooooot, imi vine sa moooooooor. De doua zile vine fata cu cizmele alea la servici si distruge tot ce fac. Nu mai pooooot, nu mai pooooooot. De trei zile sint tot dupa fundul ei. Spal cu mopul ăla de dimineaţă până seara. O urmaresc pe aici, o urmaresc prin holuri, o urmaresc până aproape in curte. Si dupa ce am curăţat in urma ei si simt ca nu mai pot, ea se intoarce. Si eu din nou dupa ea, prin holuri, prin incaperi. De trei zile tot asa. Nu mai poooooot, nu mai pooooooot.

Dragii mei, am laut-o pe dupa umeri si am inceput sa rad. A dat si ea din plans in ras. Mi se parea atat de caraghioasa situatia, dar ii intelegeam atat de bine drama. Prietena mea doamnă menajeră era un Sisif modern. Munca nu i se mai termina niciodata. Era condamanata sa mearga zi dupa zi, cu mopul intins, dupa Micuţa Motăniţă incălţată. Va dati seama ca nici nu putea merge la ea sa-i zica :”fă, vino si tu cu alte incălţari la serviciu, că mă ucizi de epuizare!”. Mai ales ca azi a fost ziua Micutei. Sănătate si fericire iti doresc, micuto! Să rămâi aşa yglobie si veselă inca 1534 de ani.

Aveam deci o dilema existenţiala. Ce puteam face?! Draga de Micuţa nu facea decat să se bucure de un cadou pe care şi l-a făcut sau i-a fost făcut. Cu toţii ştim cu câta placere purtăm o pereche nouă de incălţări pe care ni l-am dorit şi de care sintem mandrii. Munceste mult si bine, e tânara si drăguţa.

Pe de alta parte o avem pe doamna menajera. Care simtea ca munca ei e ca un castel de nisip. Dadea cu mopul pana simtea ca-i sar ochelarii, apoi venea valul-Micuta si ii dadea “castelul” jos. Punct si de la capat.  

Am mai strans-o o data pe doamna menajera in brate si i-am zis:”Nu fiti trista, toate trec…(ca si cum nu tocmai asta ar fi fost problema ei in acel moment) Apoi am verificat talpile de la cizmele micutei. Pareau atat de inocente…Ca si ea. Nu ai fi crezut, dom’le, ca pot lasa urme mai ceva ca 3 tractoare ce se iau la intrecere. Si in niciun caz nu as fi crezut ca asemenea picioruse pot sa joace ţonţoroiul pe nervii doamnei menajere. Micuţa si-a dat sema de tragedie. Si nu stiu zau ce a facut, dar dupa ultima spalare pe jos urmele au disparut fara urma…

La Mulţi Ani, Micuţo! Putere si spor la munca, doamna Sisif!