Spovedanie

Iertati-ma, caci pacatuiesc. Si incalc doua reguli la care tin mult. (eu am cam 127 de reguli dupa care-mi ghidez existenta). Cele doua reguli sint:

1. Niciodata sa nu ramai dator.

2. Respecta si iubeste cartile.

Acum sa va spun povestea. O draga si minunata si iubita si fantastica si inteligenta colega -prietena mi-a imprumutat o carte. Ea tine extrem de mult la carti. Citeste enorm, literatura de cea mai buna calitate, nu as avea curaj nici in urmatorii 1000 de ani sa vorbesc cu ea despre literatura. Mi-a imprumutat una dintre cartile la care tine cel mai mult. O carte pe care si-a dorit-o mult, a procurat-o greu, e destul de rara. Si destul de veche. Mi-a dat-o pentru ca avem o relatie speciala, sintem apropiati as zice.

Am citit cu evlavie acea carte. Cu grija, folosind semnul de carte ca sa nu-i fut copertile, am dat cu delicatete pagina cu pagina, fara sa-mi bag degetul in gura si sa folosesc scuipinol pentru aderenta. Dar intr-o nefasta zi, pe cand eram pe la jumatatea cartii, s-a petrecut catastrofa. Am deschis cartea si o portiune din ea, cam 60 de pagini, s-au desprins din cotor. Am inlemnit, mi s-a facut rau, noroc ca eram culcat altfel as fi cazut din picioare. Cand mi-a revenit suflul m-a luat deprimarea. Restul cartii l-am citit ca si cum as fi avut scaieti in cur. Nu m-am mai concentrat la carte, la poveste, nu o mai puteam savura. Ma tot gandeam la ce s-a intamplat, la cum o sa-i dau vestea, la ce as putea face sa redau cartii stralucirea ei de odinioara.

Dupe o vreme, draga de prietena-mea-proprietara-cartii, m-a intrebat daca am terminat-o. Cartea. Si daca mi-a placut. Am zis ca inca nu am terminat-o. Minciuna. Ca sa castig timp. Ca mai am un pic. Dar ca imi place foarte mult. Dupa alte cateva zile m-a intrebat cum mai stau, daca am progresat. I-am zis ca mai am un pic. Doar cateva pagini. Dupa alte cateva zile, s-a interesat din nou despre lectrare. Daca-i ziceam ca nu am terminat cartea, s-ar fi gandit ca m-am tampit. Nici daca as fi citit pe litere, cu aratatorul sub fiecare litera, nu aveam cum sa nu termin cartea. I-am zis ca e gata, excelenta, minunata lectura, glorioasa, de un rafinament desavarsit, ce insiruire de cuvinte, ce flux de idei, ce tablouri zugravite din litere. Ti-o aduc, e gata.

Dar eu nu rezolvasem problema. Am luat niste super gluuri. Despre care zic reclamele ca lipesc si hartia. Am lipit, experimental, alte hartii. Nu mi-a iesit prea bine, in nici un caz desavarsit. Am mai luat niste lipiciuri. Am facut alte experimente. Tot nu am fost multumit de rezultat.

Mi-ai adus cartea? – ma tot intreaba de atunci draga de ea. Si eu tot dau motive ca nu, ca-s batran, ca uit. Culmea, s-a oferit chiar sa ma sune ca sa-mi aduca aminte sa-i restitui cartea. Adica va dati sema cam ce cacat sint. Am ajuns sa traiesc ceea ce urasc teribil. Sa ajung sa ma milogesc pentru ceva ce mi se cuvine. Sint pe punctul de a intra in pamant. Daca nu gasesc azi solutia perfecta de remediere a dezastrului literar, maine ii spun. Azi ma interesez de legatorii bune. De nu gasesc una de calitate, ii declar deschis ce s-a intamplat. Plang si imi cer iertare. Imi pun cenusa in cap. Dau cu fruntea de asfalt, ma biciuiesc. Ii zic sa ma iubeasca pentru ceea ce sint. Sint doar un om si fac greseli. A fost un accident, bine ca sintem sanatosi.

De fapt, cumva i-am spus deja… Pentru ca e extrem de probabil sa citeasca aceste randuri… Iarta-ma pentru lasitate! Bicoz iu ar mai veri smart friend. 

Hepi end.