Supravietuitorii
Noi, cei plecati in lume sa ne cautam norocul, ajunsi la sute ori poate mii de kilometri de parinti, ne intoarcem din cand in cand acasa. De dorul lor – si binecuvantati sintem cei ce-i mai avem, de dorul prietenilor, de dorul locurilor in care am copilarit si care pareau atat de mari pe cand noi eram atat de mici. Si pe care le privim cu nostalgie si cu o dulce durere de suflet.
Nu stam mult, ca nu putem. Trebuie sa ne intoarcem acolo unde acum avem “obligatii”. Acolo unde nu sintem neaparat mai fericiti ca acasa. In locuri unde uitam sa traim muncind, spunandu-ne ca muncim pentru a trai mai bine. Unora la iese, altora nu. Iar cand plecam de acasa, mama ori tata ne intind sacose incarcate cu de-ale gurii. Asa cum ne dadeau pachetelul dimineata, cand mergeau la scoala ori in tinereti pe cand plecam la facultate.
Acum, ca si atunci, ne imbratiseaza si ne spun sa avem grija de noi. Si ne mai spun ca ne asteapta mai des pe acasa. Luam sacosa cu bunatati firesc. Asa e sa fie, parintii dau, noi luam. Iar cand ajungem acolo, departe, unde-i casa noastra acum, si desfacem pachetul de acasa, aroma copilariei, mirosul casei noastre adevarate, e din nou cu noi.
Recent m-am trezit intrebandu-ma “oare cum se descurca ai nostri?! Cum reusesc din pensiile prea mici sa si traisca si sa ne si puna noua pachet?! Veniturile noastre sint incomparabil mai mari decat ale lor, si totusi cateodata ne trezim aproape lefteri, cu frigiderele goale. Raspunsul tot eu mi l-am dat. Sint nevoiti sa se decurce. Nu au avut un “concediu” de ani multi, nu au iesit la un restaurant ori la un film de cand erau tineri, mananca o ciorba ori un felul doi doua-trei zile. Au pretentii mici parintii nostri, iar bucuria lor cea mai mare e ca ne pot ajuta chiar si acum, ca ne au, ca ne vad.
Mergand mai departe “pe fir”, m-am gandit la cei ce castiga salarii minime pe economie. Cateva sute de ron pe luna. Oameni care au de intretinut o casa, de crescut un copil sau poate doi. Efectiv nu-mi dau seama ce fac. Ce mananca, cum isi imbraca-copiii, cum arata viata lor. Eu ma vait pe nedrept – numindu-ma “muritor de rand”, ramanand totusi cu suficienti bani in buzunar dupa plata ratelor. Am o viata buna, indestulata as zice. Imi permit concedii in strainatate, cand merg la cumparaturi nu ma uit la ce bag in cos, daca ma intrebi cat costa un litru de lapte ori salmul de Sibiu habar nu am. Dar sint nemultumit. Uitand prea adesea sa fiu fericit cu ce am.
Am vazut nu demult la televizor o batrana ce primeste pensie vreo 40 de mii de lei vechi. Tinea banutii intr-o mana muncita, care-i tremura. Si spunea ca-i vor ajunge pentru cateva paini. Pe luna. Si ma intrebam ce face?! Ce batranete-i asta?! E doar o inaintare chinuita spre moarte?! Moartea va veni ca o izbavire, ca momentul in care foamea si lupta pentru supravietuire vor inceta?!
Nu stiu cum reusesc sa traiasca acesti oameni. Nu stiu, ori poate am uitat, in ce-si gasesc puterea de a merge mai departe. Care sint secretele supravietuirii lor. Cum si daca o viata cu buzunarele goale poate fi o viata frumoasa. Poate stiti voi secretele lor.
Prima! Acu’ citim!
Ah, ce m-ai atins, IAR ! Mami al meu e “Cineva”, in sat. Chiar dacä are pensie de fost muncitor in industria usoarä. A devenit un fel de cämätar-färä-dobändä. Nu poate altfel, cänd vede la fostele colege de scoala, “pensiile” de fost C.A.P.
Multumesc de uräri, rämäneti sänätosi!
Buna dimineata din nou.
Despre parinti aici:
http://www.poezie.ro/index.php/poetry/20885/Repetabila_povar%C4%83
Despre supravietuitori? Cum se descurca? Daca spun ca greu, e deja cliseu.Doar ei stiu.Probabil calculind fiecare leu,si cheltuind banii doar pe strictul necesar.
Cum reusesc ?
Mananca putin (si in general prost), stau in frig (ca sa nu plateasca caldura), spala vase si trag apa la veceu o data pe saptamana (ca sa nu consume apa – in cazul in care nu stau la sat si au fantana gratis), folosesc aceleasi haine de acum 30 de ani … se spala pe dinti cu sare ( in cazul in care se spala sau ii mai au) … iau medicamente expirate de 10 ani …
La sat e oarecum mai usor (dar si multa munca) caci mai exista lucruri ce pot fi obtinute din pamant si iarba verde …
Tocmai ce savurez acel “acasa” de duminica inapoi in orasul cel mare, dar e un pic cam amara venirea..
Hmmm …grea intrebare ! Cum ai mei au murit de tare demult, am mai avut, pana acum un an, o matusa care-mi tinea loc de parinti. Traia dintr-o pensie, decent si, culmea, de cate ori o vizitam, tot eu plecam cu cate ceva de la ea. Nici eu n-am inteles cum reusea. Stiu doar ca nu a cumparat in viata ei o sticla de Cola sau altceva asemanator, mezeluri doar la sarbatori sau pentru musafiri, iar la cina doar ceai cu paine prajita si o felie de branza. Singurul credit din viata ei a fost pentru apartament.Culmea este ca, saraca, nici ea nu intelegea de ce nu-mi ajung mie banii …
…nu ai cum sa intelegi.tre sa treci si tu prin ce trec ei ca sa poti realiza cum se descurca si cum din putinul lor iti dau si tie
Buna dimineata,
Cred ca ai nostri parinti au fost oricum invatati cu putin. Pana acum vreo 15-20 de ani nu traiam intr-o societate de consum, ca acum. Eu stiu de la mama mea ca atunci cand lua salariul punea banii de dari deoparte, dupa care ce ii ramanea impartea cu grija sa ajunga pana la urmatorul salariu. Mancarea? Se gateau 3 feluri dintr-un pui, se manca mai rar carne, nu exista weekend de doua zile, deci nu plecai / cheltuiai cum facem noi azi, concediul era odata si nu de 3 ori pe an, revelionul acasa la tine sau la prieteni si as putea continua.. Revin asupra ideii ca mancarea (pe care noi dam cei mai multi bani dupa ratele la banca) se traducea in alimentele de baza si atat, deci nu prea aveai pe ce cheltui.
Eu cred ca noua ne va fi muuult mai greu la pensie … nu stiu cati se vor descurca asa cum fac ai nostri fara sa se lamenteze si sa dea in depresie.
cum se descurca? si eu m-am intrebat de multe ori..mai ales ca uiti un aspect.
mancarea, ca mancarea…dar dupa o varsta ii doboara doctorii si medicamentele, daca n-au copii sa ii ajute mor cu zile ignorati prin spitale
asa ca..oameni buni…aveti grija de parinti cat inca ii mai aveti
Bun venit, minina!
Sunt in picaj direct, ma indrept ametitor de repede inspre depresie.Nu vreau sa imi imaginez ca dupa o ani buni de munca asidua, in loc sa ai o batranete linistita, sa te gandesti ca ai timp pentru tine ca ai multumirea parintelui care isi stie copii ‘ ajunsi bine’, ca te poti gandi la o vacanta in care TU sa fii pe primul loc, noi ne permitem sa visam,inca, insa ei, isi tarasc zilele una dupa alta cu griji,bani putini, medicamente scumpe…ma intreb noi cum vom ajunge? Din putinul pe care il avem, ca masura de siguranta, ar trebui sa punem deoparte de pe acum, pentru zilele care vor sa vina…
neata!
nu cred asta ca se cumparau doar alimentele de baza si atat…bananelele, portocalele si alte alimente/fructe mai luxuriante luate cu baxu’ pe sub mana erau la ordinea zilei.
in vremurile alea nu erau, si incepem cronologic:
- enspe tipuri de scutece, lapte pt bebelusi, jucarii pt aia mici, hainute, etc.
- alte enspe hainute si jucarii pt copii, manuale si caiete, rechizite…
- atatea oferte vestimentare (erau lux blugii din turcia)
- iesirile in oras erau de regula: o prajitura si un suc la cofetarie plus un film la patria (daca aveai bani)
- rate la banci? in afara de cec nu tin minte nicio alta institutie financiara
- mancare diversificata era, numa ca nu erau bani sa mananci ce vrei (sunculita impanata, cascaval de nu stiu ce fel, masline umplute cu cirese si altele)
parintii nostri au fost invatati sa cheltuiasca mai putin si inca mai au obiceiul asta, chiar daca oferta de consum a crescut ametitor.
Neatza.
Asa e. Si eu ma intreb de multe ori de unde si cum se descurca parintii sa ne dea de fiecare data pachete cand mergem acasa, plus sa ne ajute si cu bani cand avem nevoie. Au tinut 2 copii in facultate, au avut multe cheltuieli cu nuntile, ne-au ajutat pe noi cand ne-am luat apartament, si acum, o ajuta pe sora mea ca-si face o casuta.
Si ma gandesc si la parintii sotului…3 copii, si mereu ceva bun si un cadou, un banut, pentru fiecare din noi.
Sa le dea Dumnezeu multa sanatate, si sa ni-i lase cat mai mult timp langa noi. Ei sunt un real exemplu, un pansament pentru sufletele noastre!
Stau acasa de vreo 8 luni – concediu de maternitate – si am invatat sa fac economii.
Pai uite cum: inainte, cand mergeam la serviciu, dadeam pe un corn/placinta/iaurt/grisine cam 3 ron dimineata, 15 ron pe putin pe masa de pranz, cam 3-5 ron pe cafea/suc dupa masa. Plus un pachet de tigari/zi.
Plus ca veneam rupta de la munca, asa ca la 8 seara nu mai gateam si ori mancam cu sotul mezeluri/pui rotisat/pizza/ceva in oras – cel putin 40 ron pana la 150 ron. Daca facem o socoteala, pe zi in medie cheltuiam doar eu 60 de ron. Sotul cam tot atat, deci 120 ron intr-o zi normala, nu vorbesc de iesirile de week-end etc.
Acum, stand acasa, am timp sa gatesc, si o fac in fiecare zi, pentru ca urasc acelasi fel de mancare doua zile la rand. Cheltui maxim 30-35 de ron pentru mancare, tinand cont ca trebuie sa cumpar toate ingredientele. Bine, uneori luam en-gros de la metro sambata, dar in medie tot 30 ron pe zi iese, ca uneori mai fac si chestii mai speciale. De fumat nu mai fumez, ca e rau pentru copil, sotul s-a lasat si el usor-usor.
Sotul mai cheltuie doar pe masa de pranz cam 15-20 ron, rareori poate isi mai ia suc sau cafea, ca fara tigare nu mai merg.
Deci acum cheltuim in medie 50 ron/zi, fata de 120 acum un an.
Daca as avea curte si as produce macar jumatate din legumele pe care le cumpar, suma asta s-ar micsora.
Daca stai un pic si analizezi, chestia asta se aplica si la parinti, cu diferenta ca majoritatea isi iau masa de pranz din mancarea gatita acasa, deci inca vreo 15-20 ron economie.
Ei nu lucreaza pana la 8-9-10 cum lucram noi, deci dupa masa au timp sa gateasca pentru seara si a doua zi, nu e musai sa stea acasa ca mine.
Si da, dupa cum scria cineva mai jos, ei, parintii, sunt invatati cu putin, cu strans punga, cu cautat cele mai ieftine produse in piata/magazin, cu lista de cheltuieli… niciodata nu vom ajunge noi asa de chibzuiti ca ei.
Îţi spun eu cum trăiesc astfel de oameni şi cum găsesc forţa de a vrea şi de a lupta să meargă mai departe. A fost o perioadă în care părinţii mei erau şi ei incluşi în clasa asta a supravieţuitorilor. Trăiam toţi 4 din două salarii care adunate făceau 10 milioane de lei vechi pe lună. Faptul că aveau doi copii de crescut a fost motorul care i-a susţinut pe ai mei în lupta asta zilnică.Şi totuşi niciodată nu am resimţit lipsa a nimic. Iar asta pentru că atunci când ştii că ai posibilităţi limitate eşti mai cumpătat. Nu e nevoie să mănânci parizer de duzină, să te speli o dată pe săptămână, să te bucuri când după ceva timp vezi un pahar cu lapte ca sa supravieţuieşti. Dacă faci asta ai ajuns mai jos de sărăcie,dai în mizerie.
Eu şi sora mea considerăm frumoase momentele alea în care părinţii deşi strângeau cu zece noduri puţinul pe care îl agoniseau, mai aveau timp şi să stea cu noi, să mergem împreună în excusisi de o zi două, doar ca să putem spune şi noi că am avut parte de vacanţă. Aveam atât cât ne trebuia, nici mai mult, nici mai puţin, şi în mod curios, nici nu simţeam dorinţa de mai mult.
Pentru cei cu pensii mici , multi de la tara , traiul lor inseamna o mica gradina cu ceva prin ea. Ca tot am scris de atacarea taranilor pe net , pe strada , oriune. Deci , taranul incearca sa se descurce.
Au murit tarani in lanurile de porumb (chiar din sat de la mine) pentru a avea ce manca. Din pacate nimeni nu-i baga in seama
‘neatza pe la pranz! Salutare, dragilor!
Cei care putem ar trebui sa ne facem niscaiva pensii private. In speranta ca atingem varsta necesara folosirii lor. Poate avem si noi sansa de a calatori la batranete, asemeni octogenarilor sdin statele civilizate.
E frumos ca te-ai gandit la cei ramasi acasa. Si eu sunt plecat de multi ani, iar pe acasa mai dau din cand in cand. Dar macar am grija sa le trimit alor mei cate ceva in fiecare luna. Macar asa le mai pot indulci viata…
m4nt13, e posibil sa nu te gandesti la cei ramasi acasa?! Poate doar in cazul in care “acasa” a insemnat un comsar din care esti fericit ca ai scapat.
Bun venit la blog.
Dono, iti faci pensii private si te trezesti ca primesti cu putin noroc! vreo 30% din ce-ai cotizat.. Eu am pornit pe drumul asta cu ING si dupa trei ani de zile am vazut ca banii mei depusi la ei – in jur de vreo 8.000 Ron valoreaza vreo 6.000 de ron (ca ei chipurile in investesc in tot felul de actiuni) si mi i-am retras. Adica nici macar suma depusa nu ti-o garanteaza.. Si nu sunt eu singurul caz..
Situatia e albastra si cu pensia de la stat. In sensul ca in 20 de ani va scade dramatic numarul angajtilor raportat la numarul de pensionari. Cine ne va mai da pensie? Ca doar nu statul da banii astia, ci angajatii si angajatorii ..
Asa ca eu zic ca ar trebui sa ne schimbam obiceiurile de consum si sa economisim. Zic da’ nu prea fac
recunosc ..
Exceptional scris!
Ma gandesc la nenumaratele genti cu mancare si ajutor pe care mi l-au dat mereu…
Vom fi datori parintilor o viata intreaga.
Salut, Alex, bun venit printre comentatori!
nu vreau sa ma gandesc cum o fi fara mami si tati
(
I-ti spun eu cum traiesc acei oameni.Cu increderea in Dumnezeu.
din fericire pentru mine, “acasa” nu a insemnat deloc un cosmar. doar ca nu a fost ceea ce am sperat.
multumesc pentru urari, chiar daca nu e prima oara can intru pe blog. de fapt te citesc aproape in fiecare zi, doar ca nu sunt un comentator asiduu de felul meu…
Dureros tot ce ai zis aici. Am primit azi de la un coleg de munca un link cu un articol asemanator scris de frate-su, dar mai agresiv. Nu fac reclama, dar merita citit. Daca Dono imi da acordul, o sa las intr-un comentariu link-ul respectiv.
my pleasure !
Iona, in vreo 2 ore bag postul cu PROMO DAY. Il poti pune acolo.
Multumesc Dono.
Iona, a aparut pagina cu PROMO DAY, poti pune linkul acum.
L-am pus Dono. Daca ai timp sa-l citesti, cred ca o sa fie pe gustul tau.
Buna !
Mi-au dat lacrimile ..eu tocmai m-ma intors de 2 zile din mini vacanta in Romania. Am fost acolo sa imi revad familia (dupa 2 ani)si imi pare rau ca nu am stat mai mult. Pacat de timpul care trece si nu suntem langa cei dragi..oriunde am fi
. Cand suntem langa ei nu ii apreciem destul si nu vedem cat efort fac sa ne creasca sa avem tot ce ne trebuie. Nu ezitati sa se le spuneti un multumesc si “Te iubesc” in fiecare zi 
ca merita 
#
33
alina Says:
October 29th, 2009 at 6:00 pm
Pacat de timpul care trece si nu suntem langa cei dragi..oriunde am fi
. Cand suntem langa ei nu ii apreciem destul si nu vedem cat efort fac sa ne creasca sa avem tot ce ne trebuie. Nu ezitati sa se le spuneti un multumesc si “Te iubesc” in fiecare zi 
ca merita 
Alina, iti doresc sa nu simti cata dreptate ai in ceea ce spui:)
Excelent, Dono!
Am citit acest post si, la final, aveam lacrimi in ochi. E poate, prima oara cand mi se intampla asta. Absolut real, simplu si trist.
Felicitari!
Nu stiu de ce iti imaginezi ca-i o viata frumoasa, e doar supravietuire si atat… nu-i nimic frumos in asta…
mi se pare mare bullshit toata tampenia asta… nu conteaza cati bani poti sa-ti faci viata frumoasa… numarul celor care reusesc este infim, i-as numi boemi
restul sunt niste amarati… ma numar oarecum printre ei… eu n-am, ai mei n-au, frate-miu n’are… ne descurcam… nu murim de foarme, dar crezi ca-i suficient? in nici un caz
comparativ cu altii sunt f ok, comparativ cu unii sunt vai mama mea…
am si ceva noroc? am…
sunt deprimata… speranta moare ultima dar moare…
mi-au dat lacrimile, dono, iar asta se intampla tare rar. ma doare sufletul cand vad batrani cersind pe strada. ma doare sufletul cand ma gandesc ca bunicii mei (doar bunicele mai sunt in viata acum) au muncit toata viata, si ma intreb oare ce-a insemnat fericirea pt ei? noi avem mult mai multe. uneori tind sa uit asta si sa vad jumatatea goala a paharului. insa, de obicei, am mereu zambetul pe buze tocmai pt ca stiu ca imi e bine, mie si celor dragi. ne e bine si nu trebuie sa uitam asta. chiar daca mereu vrem mai mult (asta fiind perfect ok).