Tablou.
O amintire de ieri mi-a adus randurile de azi.
Fiecare avem o amintire atat de frumoasa incat am face din ea un tablou. L-am inrama frumos, l-am pune intr-un loc unde-l vedem des. Ne-am aduce din nou si din nou aminte si ne-ar fi bine.
Amintirea mea de tablou este…
Dimineata si apoi seara, in casa bunicilor.
O casuta mica, cu o bucatarie si o camera. Toamna. Zori de zi. Noi, copiii, inca dormim in camera. Ca pruncii, vorba aia, fara vise. Atunci cand esti la bunici nu ai ganduri, nu ai probleme, nu ai vise. Subconstientul e ca o coala alba de hartie. Luminoasa. La bunici e liniste, pace, bine.
Se deschide usa dinspre bucatarie. Acolo dorm bunicii. E inca devreme. Lumina abia intra in camera printre draperiile trase doar pe jumate, printre frunzele vitei de vie. Frunzele care au mai suprevietuit. In camera e frig. Aud pasii bunicului. Grei. Bunicul era un om mare. Ca un urs bland, bun, divin. Incearca sa paseasca lin, sa nu ne trezeasca. Deschide usita sobei. Face focul. Aud cum scapara chibriturile, cum da drumul la gaz, cum flama izbucneste cu putere.
Inchide usita de metal, care scoate un mic scartait. Sint sigur ca bunicul ar fi vrut s-o inchida pe nestiute. Focul dudie in soba, in urma lui. Mai calda inimii decat focul trupului, e prezenta bunicului. Si dorinta lui de a ne fi bine. Poate nu-s ceasurile nici 6, dar s-a trezit ca sa nu ne fie noua frig atunci cand om face ochi. Afara canta cocosii. Devreme se mai trezesc si astia… Ma invart intre asternuturile albe ca neaua, spalate cu mana de bunica. Le spala cu apa de ploaie si sapun de rufe facut in casa. Cearseafurile erau aspre, nu erau parfumate. Dar aveau o mireasma pe care nu am mai intalnit-o. Si de care mi-e dor. De curat. De proaspat. De suflet. De zapada si soare la un loc.
Adorm din nou leganat de… nimic. Cad intr-un somn adanc, odihnitor.
Ma trezesc din nou. E zi de-a binelea. Pe sub usa dinspre bucatarie s-au strecurat pana la noi, in camera, arome ce ne lasa gura apa. Omleta cu “creste” de slanina prajita, cu branza de oi framantata de bunica. Alaturea or fi taiate rosii de-alea mari si dulci rupe in dimineata asta din gradina. Paine facuta in cuptor, mare cat roata de carucior – nu de car. Si-o cana cu apa de la fantana. Apa dulce, apa buna. Bunica se invarte in jurul mesei. E mica, slabuta, parca in timp ce noi cresteam ea s-a facut tot mai mica. Pana cand nu a mai fost. Bunicul vine de afara, aducand cu el o pala de aer tare. A dat de mancare animalelor. Isi scoate caciula, isi trece mana prin parul alb, se aseaza pe canapea.
Canapeaua pe care-si odihnea piciorul ranit in razboi. Canapeaua de pe care seara ne spunea povesti adevarate. Noi il ascultam, bunica tricota ceva pe un scaun, soba duduia din nou. Era seara, era bine. Ei, bunicii, nu mai sint. Dar pentru noi vor fi intotdeauna. Asa cum i-am zugravit in acest talou.
De ai si tu un tablou preferat, spune-ne si noua de el.
1?
Absolut divin!!!
Am. E de la mare. Vara lui 2002. Trebuia sa stau o saptamina. Am mai stat inca doua. Dupa o noapte de Cucaracha, rasarit prins pe malul marii am ajuns pe faleza la cazino, trecind prin tot centrul vechi. Soarele era de mai multe sulite pe cer, stiam ca undeva ma iubeste cineva si priveam in zare marea argintie.
cel mai frumos “tablou” pentru mine e sub un copac, alaturi de sotul meu, care imi canta la chitara… momente magice
paine proaspat scoasa din cuptor, putin “batuta”(nu sti ucum sa descriu actiunea aia in care se ia cutitu` si se rade chestia aia negricioasa de deasupra,luata din cauza cuptorului), dupa unsa cu unsoare (vai,de cand n`am mai mancat asa ceva) si dupa fuga,fuga in gradina,luat un ardei maaare si verde, adus un pumn de sare, si da`i copile, mazgalit pana la urechi
))
ma crezi sau nu, am apa`n gura, dar nici o omleta d`aia n`as rada, chiar dimineata amd e gand sa “abuzez”
o paine ,un borcan de untura ,anii 80 ,un camin studentesc in tm,vegeta si 4 guri flamande de studenti langa o ceapa rosie…ce mai un Luchian perfect
daca iti doresti un tablou al bunicilor, iti recomand acest film: http://www.constantinandelena.com
Nimic nu se compara cu amintirile bunicilor, cu ei, din casa lor, viata lor … e magic.
vai cate amintiri am ….. toti avem..
… unde sunt zapezile de altadata ?
Buna dimineata! Ce mai fac “pictorii”?
Bun venit ailama, mersi de link.
in liceu… vara… o “excursie” cu colegii la manastirea Crasna… unde n’am vrut sa innoptam, am preferat sa punem cortul in padure… vin, fete, baieti si un foc vesel… stateam intins pe iarba, fumam. cerul era atat de aproape, incat, daca intindeam mana, as fi putut sa’l ating… si era plin, plin de stele; cum nu mai vazusem vreodata… si eu iubeam…
Am exact acelasi tablou ca si tine dar cu o mica deosebire…la picioarele noastre dormea mereu pufi, un pisoi alintat. Ne inchipuiam ca pisica a dormit cu noi toata noaptea , dar de fapt bunica o lasa in camera doar dimineata si sunt convinsa ca ne pandea fetele fericite la descoperirea pisoiului.
Am aceeasi amintire din casa bunicilor…din cauza ta Dono, am devenit melancolica in dimineata asta
Tabloul meu ii are in centru tot pe bunici;))
F frumos tabloul dvs.:)
Mi-ai pus lacrimi in ochi cu textul asta. Numai cei care au avut bunici la tara si si-au petrecut acolo vacantele pot sa inteleaga magia. Mancare simpla dar cu un miros ce nu poate fi pictat, bunica saraca alerga dupa mine prin curte sau ulita ca sa imi dea sa mananc ca sa nu imi intrerup joaca, bunicul plin de sfaturi care ne ducea in fiecare zi la plimbare si fara care nu dormeam (in fiecare noapte imi spunea o poveste inventata de el, dar care avea si morala), slanina la frigare care acum desi o fac in acelasi loc nu mai are gustul celei facute de bunicu.
Sunt atatea amintiri ca as putea sa ma lungesc pana maine.
Pe camp cu tataie, la ora amiezii cand soarele dogorea aspru, ne bagam la umbra unei carute si tataie taia pe un ziar rosii, ceapa si branza de oaie proaspata. Desigur ne racoream cu apa buna de la fantana.
neata!
din pacate amintiri cu bunici nu am…
dar tablouri fericite,o multime
Serii de tablouri. Primul – la bunicii din partea mamei, in Joia Mare, bunica facea cozonaci si aluatul trebuia sa creasca, in toata casa se facea cald si mirosea a oua proaspete, vanilie, cacao. Noi nu aveam voie sa deschidem ferestrele si nici macar sa alergam pe langa copaia cu aluat pentru ca sa nu-l tulburam – cum ne zicea bunica. Vineri erau gata, mirosea extraordinar si noi ne rugam de ea ca sa primim cate o bucatica mica de cozonac. Bunica facea pentru fiecare nepot cate un cozonacel mic – in formele de briose, special pentru noi.
Într-o zi fii-mea a dispărut de-acasă. Avea vreo trei ani şi lucrurile se petreceau în Braşov. Să-nnebunim, nu alta! Parcă se evaporase. Am dat filmu’napoi: mai înainte taică-su îşi pregătise rachetele să meargă la tenis, dar a intrat în baie câteva momente. O fi crezut că a plecat şi s-a luat după el! Le-a lăsat naibii de rachete şi-a plecat s-o caute. A dat de ea vreo trei străzi mai departe, într-adevăr pe drumul spre teren. Când i-am văzut pe geam că apar -ea, ţanţoşă şi înfoiată, înainte, el, tot o apă, în urmă- m-au lăsat puterile. Abia în casă i-a ars una la fund de-au sărit scântei şi pe urmă se uita la noi amândouă cum bocim una, în braţele ăleilalte.
Ăsta a fost primul tablou care mi-a venit în minte.
O zi frumoasă, vouă!
Buna Dono,
); asta era bunica de la oras..cea de la tara, ma avea in grija pe mine si pe verisoara mea..tin minte (parca ieri a fost 
), cum ne dadea paine de casa (din aia coapta in foi de varza) cu ulei si zahar deasupra; sa nu strambati din nas, era o chestie foarte buna, in acele vremuri 
; si mai tin minte cum culegeam mere de vara si bunica ne facea cozonac cu mere de vara (daca nu ati mancat asa ceva, va recomand din toata inima, e ceva divin).
Aproape mi-au dat lacrimile cand am citit postarea. Cat de adevarat ai descris purtarea bunicilor fata de nepoti..nu cred ca sunt oameni perfecti pe lumea asta, si nici bunicii nostri nu au fost sau nu sunt..dar totusi e ceva magic cand te gandesti la ei..
Eu imi aduc aminte de bunica mea, care se trezea dimineata si imi pregatea micul-dejun- oua fierte moi, ceai din ceva plante (facut in casa, nu cumparat) si paine cu unt si dulceata de capsuni (si era dulceata din aia cu fructe intregi de trebuia sa musti odata din felie si sa iei capsuna toata
Frumoase vremuri si cred ca zicala “toate la timpul lor” ilustreaza perfect de ce traiam atat de intens acele clipe
O zi frumoasa tututor
pls., încă un “i” pt. fi-mea. ms.!
Al doilea tablou legat de acele vremuri, o zi de toamna, mamaie bagase painea in cuptorul din caramida sa se coaca, a inceput o ploaie torentiala specifica toamnei, era spre seara, la mine la tara cel putin cand incepea ploia torentiala pica si curentul, mamaie scoate painea din cuptor si la lumina lumanarii ne pune pe masa painea, calda untura si sare, la masa eu si varul meu, nu mi-am putut imagina niciodata ca untura unsa pe painea proaspat scoasa din cuptor si putina sare poate avea un gust atat de bun, toate desigur dupa o zi intreaga de alergat pe ulitze, ca doi copii ce eram.
Mi-au dat lacrimile citind…
Tabloul meu e tot la bunici si ma doare sufletul ca fetita mea care acum are 3 luni jumate nu va avea parte de un asemenea tablou. Toti bunicii sunt la oras. De cand am aflat ca voi avea copil ma tot gandesc cum sa “infiem” niste bunici undeva la sat. Norocosi cei ce mai au bunici pe la tara!
Am mai multe tablouri. Unul in care tata ma invata sa merg cu bicicleta “fara roti ajutatoare”, si eu pedalam si el alerga dupa mine, adus de spate( aveam 5 ani). Sau la mare, eram cu totii, fratiorul meu mic, mama si tata, si am invatat sa fac pluta. Apoi iernile in care parintii stateau in ninsoare ca sa ne supravegheze cum ne dam cu saniuta (deh, copii de oras). Bunicul , mi-l aduc aminte, era tamplar. Si ma jucam cu magnetii lui de adunat cuie. Mirosul acela de talas si lemn din atelier. Cum imi spunea povestea cu Titanicul. Eh, copilarie:)
N-am avut bunici la tara, am fost numai intr-o singura vara la o sora de-a bunicii, iar singura mirare pe care o am si acum este cum de am scapat sanatoasa dupa cate caise si piersici cazute in tarana de coapte ce erau am putut sa mananc
. Dupa ce le-am terminat pe cele de pe jos ( eram vreo 4 sau 5 copii ), am inceput sa le scuturam pe celelate ramase in copac, dupa care tot de pe jos le-am mancat! 
)
de toate lucrurile astea faine se bucura copilul meu noi traim la tara
Ok. Mi-au dat lacrimile. Amintirea mea e legata de cum dormeam eu cu mielul in pat cand eram mica si cum mai plangeam eu seara (iarna fiind) sa nu-l lase sa doarma in staul cu mamicuta lui ca ii e frig
Buna dimineata lume-lume, avem nechezol la cazan, bun venit Andreea (cea cu litere mici)!
mirosul de musetel din curtea bunicilor…au trecut 30 de ani…ce departe mi se pare totul
cum de iti vin idei de astgel de postari , bravo..