A fost odata ca niciodata…

A fost odata ca niciodata o vreme de poveste. Vremuri demult apuse, peste care au trecut ani si fapte. Vremea povestilor. In acele timpuri viata unui copil era plina de culoare. O camera mica a unui bloc mic se transforma ca prin minune ori intr-un castel, ori intr-o pestera incarcata cu bogatii. Iar copilul se transforma dupa voie ori intr-un Fat Frumos neinfricat, ori intr-un Muc cel Mic si istet sau intr-un Croitoras Viteaz.

Copilul era intotdeauna de partea binelui. Si singura lui misiunea era sa invinga zmei paralei, sa escaladeze turnuri, sa ucida balauri ce scoteau flacari pe nari, sa salveze printese incuiate dupa usi grele, zavorate cu gratii de metal.

Un hârâit de placa de pick-up vechi era poarta dintre lumea reala si lumea de poveste. In păcănit usor, poarta se ridica si mii de lumi isi asterneau drumurile grele ori de aur, la picioarele copilului. Copilul trebuia doar sa aleaga pe ce drum vrea sa o apuce in asta seara. Ce vrea sa fie, ce piedici vrea sa treaca.

Aceste lumi stateau cuminti in rafturi, in fiecare seara. Ori sub forma de placi de vinil, in coperti colorate pe care asteptau printi si printese. Ori sub forma de carti mici si dolofane. Povesti Nemuritoare, daca le tineti minte.

Imi lipseste lumea povestilor. Mi-am dat seama aseara. Dupa 3 zile pline si intense, ne-am asezat seara tarziu pe canapea. Sa vedem un film. Si am dat peste “Calatorie in centrul Pamantului”, film facut dupa opera lui Jules Verne. Am redevenit copil. Am fost din nou fermecat, am cascat gura si am urmarit cu emotie povestea, lumile subpamantene, am fost alaturi de aventurieri si m-am opinitit si eu cu ei atunci cand le-a fost greu.

Minea mi s-a intors atunci. Atunci cand o carte de Jules Verne, cu coperti mari, groase si albe, avand doar un desen pe ea, era o comoara. Fiecare carte era o comoara. Iar fiecare desen de pe coperta ei era o invitatie la visare. Aventura. Bucurie. Emotie. Calatorie in lumea imaginatiei autorului cu ajutorul imaginatiei tale. Imi amintesc perfect raftul cu cartile lui Jules Verne. Si-mi amintesc calatoriile de atunci.

Mi-e dor de lumea povestilor. Imi pare rau ca nu am mai trecut pe acolo de atata vreme. Imi pare rau ca povestile vor deveni in curand o poveste. Imi pare rau ca prea rar mai mergem cu mintea in locuri atat de minunate. Si mi-e dor sa am in mana o carte mica, veche, pe care s-o deschid, s-o miros, si sa ma cufund apoi in Povesti Nemuritoare. As vrea sa fiu din nou copil. Iar daca asta nu-i posibil (desi in povesti orice e posibil), as vrea sa fiu parinte. Iar apoi un bunic bonom ce citeste cu voce calda, grava si molcoma, povesti. Unui copil care viseaza iar apoi cade intr-un somn dulce si fara griji.