A trecut acceleratul

Fotbal nu am stiu sa joc niciodata. Cred ca as fi fost mai bun la balet. S-a prins toata lumea inca din clasa intai. In special bunul meu prieten G.P., care la varsta de 7 ani era “capitanul” clasei. Si pentru ca era speculant ca si acum, imi cerea guma de mestecat ca sa ma lase si pe mine sa joc. Tot degeaba. Nu am fructificat intrarile platite. Sarea minge din mine ca din coada unei lopeti.

In familie insa nu puteam sa spun ca nu stiu sa joc fotbal. Si, mai grav, ca nici macar nu-mi placea fotbalul. Toata lumea tinea cu Steaua. Deh, ce sa-i faci, familie de militari. Asa ca la meciurile Stelei era sarbatoare. Fotbalistii erau priviti ca niste super oameni. Eu chiar incepusem sa cred ca asta sint. Doar niste super oameni pot starni asemenea pasiuni in oamenii simpli. Printr-o intamplare extraordinara, au ajuns jucatorii Stelei si pe la Deva. Acum vreo 25 de ani. I-am vazut de aproape. Taceam, ma uitam, ii admiram, si ma gandeam ca tre sa fie extraordinar de tari oamenii astia.

Cu toate astea nu mi-am dorit sa ajung fotbalist atunci cand voi fi mare. Desi am primit o pereche de jambiere, ros-albastre. Cumparate de la magazinul Steaua, din Bucuresti. Si niste insigne cu Steaua. Si un fanion. Parca si un calendar. Am purtat jambierele. Ca sa fiu admirat si invidiat. Snob de mic. Apoi le-am abandonat in uitare. Nu aveam eu nicio treaba cu fotbalul. Nici el cu mine.

In clasa a 9-a s-a intamplat ceva. La primele meciuri cu noii colegi, am facut o figura frumoasa. Nu-mi explic cum. Paranormal. Ma lovea mingea pe teren si ori sarea in poarta adversa ori fix la un coleg. Gen pasa extrem de buna, geniala. Taceam. Ca era de bine. Si uite asa m-am pomenit in primul 11. Tot nu-mi placea fotbalul.

Spiritul de turma m-a dus apoi de vreo 2 ori si pe stadioane. Am regretat amarnic. Si pe terase, cu prietenii. Am iesit si in strada, la victorii. Vopsit pe fata, cu parul tapat. Si beat. Am regretat amarnic. Apoi am inceput sa imbatranesc. Recent. Si a inceput sa-mi placa fotbalul. Dar pasiunea asta s-a aprins in mine intr-o perioada nefasta. In vremuri in care Banel Nicolita e considerat jucator bun iar Piturca, acest frizer-cartofor in trening de plastic, e apreciat. Microbismul din mine primea pumni in cap din ce in ce mai des. Fie ca juca nationala, fie ca jucau echipele de club. Fotbalistii, niste zei…Sa ma cac pe ei.

Dar vizionarea meciurilor cu miza mi-a intrat in sange. Desi mai nou le astept plictisit. Blazat. Ieri glumeam cu un coleg. Si l-am intrebat retoric “cum ar fi sa castige CFR-ul la Roma?!”. A ras, am ras, am venit acasa, m-am pus la meci.

Si minunea s-a produs. O echipa romaneasca fara romani, a reinceput sa aprinda valvataia in mine. Desi eram mai obosit ca un sac de cartofi cazut din caruta, am avut puterea sa zvacnesc. Ca sa nu adorm. Sa tresalt. Sa zbier, sa urlu, sa bat din palme. Si sa ma bucur. Pentru ca aseara CFR-ul a jucat fotbal. Zic eu, care nu ma pricep. Si am uitat de Nicolita, de Piturca, de toti talentatii care nu au in cap decat manele, fotomodele, masini si bashini.

Ca atare, decretez: de azi tin cu CFR-ul. Pentru ca acest Culio, cel care a dat cele doua goluri, ii poate duce pe microbisti in Footbal’a Pradise.