Azi gusturile se discută

Să luam cartea “Mă numesc Roşu”, a lui Orhan Pamuk. Suuuuper recomandată de oameni care citesc mult, in care am incredere. Nea Orhan a luat si premiul Nobel pentru literatura. Deci era musai sa fie o treaba buna cartea asta. Am achiziţionat-o. M-am pregatit sa o citesc cu pofta unui gurmand care se pune in fata unei mese pline cu bucatele lui preferate. Aproape imi curgeau balele de pofta unei lecturi selecte. Creierul imi era deschis, dispus la perversiuni intelectuale.

Citesc primele pagini, nu simţeam fiorul. Diferite personaje vorbeau la persoana 1. Un mort imi povestea cum a luat un bolovan in cap si a ajuns intr-o fântână, unde a inceput sa putrezeasca. Imi spun sa am rabdare. Orhan a luat premiul Nobel. Probabil sint eu usor tampit. Am mai parcurs cateva pagini. Nimic. Creierul dilatat de la fierbinţeala setei de cunoastere se micşora ca o puţă pusa la gheaţă. Si pe ziua respectiva am abandonat cartea.

O reiau dupa cateva zile. Ca sa am garantia ca o citesc, o duc la buda. Gest de vointa suprema. La buda citesc si ce imi scrie pe adidaşi, in lispa de altceva. Si sint un tip perseverent. Asa ca mai “ling” cateva pagini. Si ajung la un alt capitol, in care ne vorbea o moneda de aur. Calpa. Adicatelea usor “falsificata”. Aur diluat. Iar moneda ne povesteste drumul ei in viata. Si ajunge la etapa in care un proprietar, ceva negustor, si-o baga in cur. Ca să o ascunda de hoti. Dar, cum viata e nedreapta, niste banditi il prind pe negustor si, drăcia dracului, il violează anal futându-l in cur. Peste moneda.

Desi imi doream perversiuni intelectuale, in momentul ăla am dat cu cartea de gresia băii, l-am bagat pe Orhan Pamuk in pizda mă-sii, le-am adresat câteva gânduri bune si celor din juriul Nobelului.

Nu mi-a placut filmul Amelie. Uaaaaaaaa, ce film misto, sa mergi neaparat sa-l vezi, uaaaaaa, ce tare eeeee, uaaaaaaa. Si m-am dus. Să va spun ce am reţinut eu din filmul ala? O mâţâită cu o bască rosie, care-mi provoca porniri agresive. In sensul datului unei palme peste ceafa, palmă menită sa-i dea cu basca de pamant. Nu, nu mi-a placut Amelie.

Dealtfel sint genul de om care la o comedie, la cinematograf, tace cand râde toata lumea si râde când tace toata lumea.

Nu-mi place regele Elvis. Da, Presley. The king. Favoriţii ii am ca nu am mai mers demult la frizer. Ok, are voce, imi plac si mie vreo 2 melodii. Dar nu sint genul care zbiara atunci cand ii aude un hit, la un club sau la un chef, fuge cat mai in mijlocul ringului, isi semi-dă ochii peste cap si incearca să arate cât de bine se mişcă el pe muzică sau câte versuri cunoaşte. 

 Nu-mi plac sânii uriaşi, nu-mi place berea – beau doar pe plaja, că-mi pica bine gestul in sine, nu-mi place Antalia (ma piş pe ei de transpirati nesimtiti), nu-mi place la munte.

Imi place insa un coleg de-al meu, pot sa spun si prieten, care are intotdeauna curajul sa spuna verde in faţa ce nu-i place.

Exemplu: Era in vizita la alti prieteni. Care tocmai isi mobilasera noul apartament si erau extrem de entuziasmati. Si fericiti. Si mândri de treaba pe care o facusera. Si l-au intrebat si pe prietenul in cauza cum ii se pare. Greseala fatala. Pentru că el, drag(c)ul de el, le-a zis scurt:”Nu-mi place. Deloc.”

Imi plac oamenii care spun sincer ce nu le place, chiar daca prin asta se pişă contra vantului.