Am fost, odata, pionier…

Luati aminte voi, mai tineri prieteni cetitori. Ce va vom spune noi, batranii, sint povesti adevarate.

M-am trezit in asta frumoasa dimineata de toamna blanda, bogata si manoasa, fredonand “am cravata mea, sint pionier, si ma mandresc cu ea, sint pionier, flutura in vant zalog de legamant, intaiul meu cuvant de pionier…”  

Am fost pionier al Romaniei Comuniste, mareata vatra. Cred ca tot ce am adunat pana la 8 anisori, disciplina de acasa, cartile citite, poeziile si cantecele invatate, bastonasele facute frumos la caligrafie, cumintenia din clasa, mi-au netezit calea. Am fost facut pionier in “primul val” al clasei a 2-a B. Doar cei merituosi prindeau primul val. Si-mi amintesc acel moment de parca a fost ieri.

Trepidam de neliniste si entuziasm, privind cu ochisorii mici si vii spre camasa alba si bine calcata de mama, ce se odihnea pe speteaza unui scaun. Spre pantalonii albastri cu o dunga atat de bine facute de-si taiau mustele gatul cand se puneau pe ea. Centura lata, din piele crem, cu catarama grea si mare aurie se odhinea si ea, in asteptarea maretului moment. Imi lipsea cravata rosie ca focul, ca sangele, purpura rupta din drapelele victoriei. Dar cravata urma a-mi fi pusa in jurul gatului intr-un ceremonial absolut emotionant. Ce urma sa aiba loc intre ruinele cetatii Blidaru, simbol al Daciei vechi si viteze. Finalmente calcata in picioare de romani, care s-au pisat pietrele ei, dar astea-s deja amanunte.

Fanfara pionierilor canta, vantul adia, pasarile ciripeau absolut superb. Daca stau sa ma gandesc, cred ca si pasarile fusesera special alese pentru acel moment de catre o comisie de supraveghere. Nimic nu era lasat in voia sortii. Stateam drept ca o trestie tanara si cugetatoare, pregatit trup si suflet sa-mi primesc cravata.  Mi-a fost petrecuta cu evlavie in jurul gatului subtire, ce-si inghitea emotionat Marul lui Adam. Pentru ca pe atunci numele biblice erau interzise, imi inghiteam pur si simplu “noada gatului”. Mai exista si noada curului, aia nu o inghiteam, dar strangeam din bucuţe pentru ca si stomacelul imi era tulburat de emotie.

Si am depus solemnul juramant, cu glas tremurat, inima mare, ochi inlacrimati de frig, emotie si nevoie de fugit intre tufe:”Eu, intrand in randurile Organizatiei Pionierilor, ma angajez sa-mi iubesc patria….”

Si eram pionier. Urmand sa fiu bun, destept, cuminte, silitor, sa devin un exemplu. Vorba lu’ Confucius. Si am fost. Invatam poezii ca nimeni altul, cantam ca un privighetor, eram silitor si ambitios. Telul meu era premiul 1 la scoala, nota 10 la purtare. Exista insa o stoarfa mica la mine in clasa (si ii zic asa de ciuda, ea fiind de fapt o fetita extraordinara, frumoasa si desteapta) ce-mi sufla in permanenta pozitia 1. Georgiana. Ma cam enerva, figuranta. Ea devenise comandant de detasament, ea culegea cele mai multe trese si insigne.

Ne-am nimerit insa la un 23 august in acelasi “car alegoric”. Era de fapt cupa unei masini de interventie de la Electrica, transformata intr-o floare. Io cu Georgiana eram in cupa, pe post de pionieri-albinute. Cei mai harnici, cuminti, zalogul propasirii patriei. In ziua aia era sa mor cu Georgiana langa mine, nu ne-au dat dementii apa si mancare. Trebuia sa stam nemiscati in soare, pe strasnica-caldura, si sa zambim din floarea noastra tribunei oficiale unde erau toti comunistii de seama. Toata vrajeala dura 2 minute, cat treceai prin fata tribunei, dar pentru asta am fost chinuiti ore intregi. Merita insa, eram pioneri, eram cei mai buni.

Ulterior, in clasele 5-8, s-a nimerit o alta smechera mai buna la invatatura, Magda. Din cauza ei am ajuns doar comandant de grupa, am avut doar snurul rosu pe camasa alba, doar cateva insigne si trese. Amarnica dezamagire. Urma sa-mi iau revansa cand deveneam UTC-ist, nu a mai fost sa fie ca mi l-au impuscat pe Comandantul Suprem. Dar sint convins ca as fi facut treaba buna, ca mai apoi as fi stat in elita comunismului si, cine stie, oi fi ajuns poate chiar si in inaltele comitete centrale. Aveam stofa…

Asa a fost, dragii mei. Pentru cei tineri poate parea o comedie de prost gust, dar noi chiar simteam momentul. Si de acea ii invit pe veterani, pe fostii pioneri ai patriei, sa depene dulci si inflacare amintiri din acele trecute vremuri de cantec si viers, sub drapel…