Antrenati să ne amagim

Priveam copila vecinilor mei. Un ingeraş de fetiţă, mai cuminte decat eram eu in momentele de paroxism ale cuminteniei mele. Si eu chiar am fost un copil cuminte. Această păpuşica dulce avea totusi la dispozitie un biberon. Suzetă. Tetină. Folosibila in clipele extrem de rare-spre inexistente de plâns. Cum poţi calma un copil mic? Ii bagi o ţâţă in gură. La cateva luni nu are rost sa-i pui Sonata Lunii in căşti. Daca nu ai ţâţa disponibila, ce faci? Ii bagi biberonul. Am ajuns unde vroiam sa ajung. Sintem de mici hraniti cu iluzii si amagiri. Io, ca bebelus, vreau o ţâţă. Si tu-mi dai iluzia unei ţâţe. Pai o fi bine?  

Pai poate nu. Pentru ca pe masura ce crestem, sintem alimentati in continuare cu surogate ale chestiunilor reale la care tanjim. Aceste substitute ne reduc treptat capacitatea de lupta. Si mai tarziu pot duce la dezamagiri si renuntare. Va avertizez ca in continuare voi bate uşor câmpii. Asa, de dragul teoriei.

Daca nu ar fi existat biberonul in viata noastra, probabil am fi luptat un pic mai mult pentru ţâţa visata. Am fi scâncit mai puternic, mai indelung, pentru ca in final, victorie, sa ne trezim cu ţâţa-n gura.  Din moment ce ni se ofera o alternativa, fie ea si plasticată sau siliconată, avem de ales intre a lupta pentru the real thing sau a ne multumi cu o copie. Si asa ne formam. Pe creierul nostru de bebelusi, la fel de neted ca popoul pe care il deţinem, se traseaza in timp informatia că lipsurile pot fi suplinite. Sintem antrenati sa inlocuim ceea ce ne dorim cu adevarat cu ceva asemanator. Nesanatos, as zice. Si cu efecte in manifestarile noastre de adulti. Inclusiv in viata noastra sexuala.

 Noi, copiii impacati cu iluzia unei ţâţe, am ajuns adulti. Sa luam exemplul femeilor ca mi se pare mai simplu de ilustrat. O femeie matura isi doreste o puţă. (sint de acord si cu cele care-si doresc o ţâţă, dar sa ramanem la puţa-nu vreau sa-i zic pulă ca iar mi se reproşeaza ca vorbesc murdar). Nu are o real puţă la indemana. Dar iată ca fiind pregatită din copilarie sa-si ostoiasca nevoia cu un surogat, nu pare inuman sa apeleze la puţa de plastic-cauciuc-latex-sau ce-o mai fi – popular numita vibrator sau dildou. Acum se gasesc pe toate gardurile. Nu-i nicio tragedie. “Foamea” de moment se ostoieste cu ajutorul obiectului, dar si a imaginatiei utilizatoarei ce-l transforma pe moment intr-o chestiune reala. E vorba tot de antrenament. Bebeluşul cu tetina in gură nu se gandeste “ce bun e cauciucul asta, moaaama ce textura are” ci-l suge imaginandu-si ca-i o ţâţă reala.

Teoria poate fi adaptata si perfect barbatesc. Sex shopurile ofera replici ale tuturor partilor corpului omenesc. Si nu numai omenesc, poate unii bebelusi au supt din greseala si botul calutului de plastic, lasat inconstient de parinti la indemana, in pătuţ.

Acum in zorii zilei, eu gandesc total incontrolabil ca daca in pruncie nu am fi hraniti cu iluzia ţâţei am invata sa luptam mai mult pentru ce ne dorim. Si in loc sa ne vaicarim mai putin si sa recurgem la “sertarul cu bunatati”, ne-am mobiliza si sa punem mâna pe ce ne dorim cu adevarat. The real ţâţa sau the real puţa.

Conzluzia mea e extrem de simpla. Stârpirea tetinei-biberonului-suzetei poate duce la dezvoltarea capacitatii de lupta a rasei umane, la o viata sexuala mult mai sanatoasa si armonioasa dar si la disparitia sex-shopurilor.