Ca musca-n curu calului

Sint momente in care e bine sa nu te deranjeze nimeni. Sa fi doar tu si cu tine. Dar cel mai adesea nu ai parte de intimitatea pe care o doresti. De care ai nevoie. Si nu vorbesc acum despre vecinul-prietenul-necunoscutul care suna la usa-telefon cand incerci sa faci sex, baie, pipi sau cealalta treaba (mare). In cazurile astea, “deranjul” vine in necunostinta de cauza, nu e intentionat, intelegi, ierti si uiti.

Momentele “musca in curu calului” fac parte din alt registru. Esti vazut ca ai treaba, dar pentru interlocutorul nedorit fix nu conteaza.  Cand ma trezesc cu cate unul de-asta pe cap, mi se zburleste parul pe ceafa, mi se schimba uitatura, daca sint calm si vesel devin irascibil, daca sint nervos devin ironic, daca sint cu nervii la pamant devin agresiv. Verbal, fireste, nu injur, dar sint sarcastic.

Nu incadrez la acest capitol urgentele, fie ele personale sau profesionale. In asemenea cazuri e firesc sa reactionezi rapid, chiar daca faci concomitent toate treburile enumerate mai sus.

Iata niste cazuri comune in care intervine “musca”.

Mananc. Nu mananc mult. Nu sint un mancau, un gurmand, un pantagruelic. Ma nutresc doar pentru a supravietui, doar cand mi-e foarte foame. Nu imi ia mult. Cateva minute. Am gura plina pana la deviatia mea de sept. Vine “musca”. Vede ce fac. Si ce daca?! Deschide vorba:”Ce faci?” Ma uit spre “musca”. Nu as putea vorbi nici daca as vrea. Dar nu vreau. Daca deschid gura, nu-i pot oferi o fraza inteleapta ci doar privelistea unui minunat bol alimentar, mai mult sau mai putin farmitzat.  Oare asta isi doreste de fapt?! Banuiesc ca nu. Incerc sa gasesc o iesire din criza. Si mormai ceva aratand spre farfurie si spre gura-mi plina. “Musca” bazaie in continuare. “Aaaaa, mananci?!” (cata intuitie, ce acuitate a simturilor, ce spirit de observatie). “Ce mananci?” Da, oricat ar parea de ciudat, aceasta intrebare este pusa. Desi raspunsul e in fatza ochilor, in farfurie, decimat. Pot sa raspund si sa improsc cu fragmente de meniu fatza “mustii”. Cu siguranta isi va da seama ce manac. Decenta ma opreste. Unele muste nu se opresc nici in acest moment. Totusi unele decid sa zumzaie la alta masa.

Vorbesc la telefon. Uneori chiar la doua, deodata. Vine “musca”. Ma vede. La o ureche am un mobil. La cealalta un telefon fix. Vorbesc cand la unul, cand la celalalt. (deh, profesia imi ofera cateodata, nu des, si asemenea convorbiri stereo). “Musca” imi spune ceva. Nu stiu ce. Nu am o a treia ureche. Nici glanda pineala nu-mi transmite ce bazaie muscoiu. El (ea) continua. Ma uit spre el (ea) siderat. Incerc sa-i citesc pe buze. Nu ma mai pot concentra la niciunul din cele doua telefoane. In niciun caz la el (ea). Uneori ii spun:”Nu te pot asculta” Alteori ii spun:”Vorbesc la doua telefoane” Si arareori intreb:”E urgent?” Atunci cand imi raspunde “nu”, imi vine sa-i proiectez ambele telefoane in dinti.

Situatie aparuta recent. Scriu la blog (ieeeeeeeeeeeeeeeeeeee). Vine “musca”. “Ce faci?” “Scriu ceva…” – raspund privind spre monitorul computerului, evident preocupat. Scrisul presupune o anumita doza de concentrare, implicare, atentie. Chiar si coloratul cartilor de copii implica aceste lucruri. Daca chiar ai treaba cu mine, iti jur ca ma opresc. Imi cunosc prioritatile. Daca ma indragesti, iti jur ca recuperez in cateva minute timpul pe care nu ti l-am acordat. Daca vrei sa ma enervezi, continua, continua…

Cu riscul de a va intrerupe de la ceva, in ce situatii va enerveaza “mustele”cel mai mult?