Confuzie si temeri

Ca sa nu fiti confuzati, mi-e teama (ba deloc) ca acest cinstit blog se va transforma cel putin pentru o perioada in ceva gen Paterna. Daca va asteptati la fapte de haiducie si teribilism, s-au dus. Intram intr-o noua faza, nu mai e vorba doar de mine in aceasta viata.

Confuzie… Mda. Sunt cam confuzat. Privitor la ceea ce simt fata de copil si de viitor. Nu pot sa zic ca deja ma cac pe mine de iubire. Simt insa ca acest sentiment sta sa apara si cred ca atunci cand va aparea va da cu mine de pamant. Si in cel mai bun caz ma voi putea aseza in genunchi in fatza ei, micuta printesa.

Deocamdata simt multa duiosie. Am cand inima mica mica, cand mare ca un balon umplut cu are cald. Ma uit la ea minute bune, ca boul la acvariu, si parca nu-mi vine a crede. Nu-mi vine a crede ca-i parte din mine, ca depinde atat de mult si de mine cel putin pentru o perioada. Nu-mi vine a crede ca am contribuit la ceva atat de bun. Nu-mi vine a crede cat de neajutorata e. Si asta-mi da si un sentiment de teama. Simt nevoia s-o ingrijesc, s-o apar, s-o protejez, s-o ajut. Si asta ma sperie.

Daca se ineaca?! Daca nu stiu s-o bat pe spate suficient de tare incat s-o dez-inec?! Daca o bat prea tare si rup ceva in ea?! Daca n-o prind bine si ii fac rau?! Mi-e frica s-o ridic deocamdata, mi-e frica s-o tin pe umar, mi-e frica… Dar e o frica-combinata cu ambitie, stiu ca tre sa fac bine ca sa fie bine, nu-s primul om ce tre sa menajeze un copil, ma gandesc ca totusi astia mici sint destul de rezistenti desi par atat de fragili.

Mowgli a crescut in jungla si uita ca-i bine mersi, alti prichindei cresc in bojdeuci intunecate, aprig “protejati” de o mama betivana si un tata inconstient. Si supravietuiesc. Nu traiesc, supravietuiesc.

A mea are sanse sa traiasca, sa-i fie bine, cat depinde de noi- vom face.

Si ma uit din nou spre ea, cum doarme. E un copil bun, atat de bun. Acum, la 2,5 zile de viata, pot sa zic deja ca-i un copil bun. Nu plange. Aproape deloc. Doarme mult, mananca, iar cand nu doarme si nu mananca sta. Sta si se uita. Stiu ca nu vede decat lumini si umbre (nu, nu se uita la serialul ala de pe vremuri), dar parca totusi priveste catre ceva.

Rade din cand, desi nu stie ce-i aia veselie. Probabil simte o stare de bine, Se incrunta uneori, deci ceva-i clar ca nu-i place. Dar foarte repede redevine linistita si sta. Si se uita. Are ochii mari, albastri, probabil nu-i vor ramane asa. Dar sint frumosi.

De fapt ea toata-i frumoasa. Mda… Sint curios ce…

Va urma.