Dilema mucului uscat

AVERTISMENT: nu-i pentru sensibili ce-si dau ochii peste cap cand aud cuvantul “muc”

Sensibilii ce consuma alimente in acest moment e mai bine sa nu citeasca.

Sper ca nu sint singurul om din lume care din cand in cand se trezeste cu un muc uscat in nas. Spun asta pentru ca am intrebat vreo doi omuleti daca li s-a intamplat si lor vreodata. Si au negat categoric. Io zic ca ei mint.

Ca sa fim bine intelesi de la inceput, trebuie precizat ca e vorba de acel muc, popular numit “câcă “, ce vrea sa evadeze. Prima faza a evadarii consta in ancorarea lui de finele firisoare de par din nas. Acum parca vad ca unii vor spune ca nu au nici par in nas. Cei care au si par si muci, stiu deja despre ce vorbesc. Mucul e undeva nici inauntrul nasului, nici afara. Suficient de afara insa ca sa poata fi vazut de altii.

Aici intervine problema.

Ce ce faci cand constientizezi ca-l ai si esti in public? El, mucul, iti da de inteles ca e acolo atunci cand respiri si ceva face in nara ta o miscare de du-te-vino. Ca ca un elegant evantai, elegant manuit de o eleganta soprana transpirata de atatea vocalize. Daca poti sa fugi intr-un loc ascuns sa-l extragi linistit, e bine. Dar daca nu poti face asta pentru ca esti intr-un cerc de discutie, e nasol. Mie mi s-a intamplat. Vorbeam chiar cu o doamna. Si mi-am dat seama ca-i acolo. Ca vrea sa fie vazut. Si din punctul meu de vedere putine faze sint atat de penibile. Fie ca-l am eu, fie ca-l are un batran ori o pitzipoanca. E scuzabil, acceptabil si poate chiar adorabil doar la copii.

Sa revenim. Nu puteam sa tulesc la o toaleta sau intr-un cotlon uitat de lume sa-l recuperez si sa-l ucid. Clar. Nu puteam nici sa-l scot in fata ei, mai clar, eventual sa-l studiez, sa-l transform intr-o biluta si sa-l proiectez pe undeva. Nu am gasit niciun “artificiu” sa-l extrag fara sa-si dea seama. Asa ca am ales sa stau cu capul in jos. Asta impieta insa discutiei. Nu-i normal sa nu-l privesti in ochi pe interlocutor. Dar daca mi-as fi privit interlocutorul in ochi, discutia ar fi fost clar compromisa. Pentru ca interlocutorul nu m-ar mai fi privit pe mine in ochi. Ci in nas. Iar firul gandurilor i s-ar fi rupt.

Dandu-mi seama ca stau ca un autist cu ochii doar in jos, mi-am zis ca trebuie ceva facut. Si am ridicat ochii, sprijinindu-mi in acelasi timp barba in palma dreapta. Si lasand degetul mic si inelar sa-mi acopere, ca din intamplare, nara incriminata. Asta mi-a oferit o pauza. Ma simteam acoperit. Discutia putea continua. Desi pentru mine era un calvar. Nu intelegeam nimic, habar nu mai aveam ce spune interlocutoare, imi doream doar ca totul sa se termine. Si sa-l pot elimina pe “infractor”. Asa ca am inceput sa rostesc cunoscutele fraze de incheiere:”am inteles… da, vedem noi… hai ca mai vorbim…”

Va dati seama ca fix in situatiile astea interlocutorul e flamand de comunicare. Si vorbeste ca si cum ar fi ultima lui ocazie de a spune ceva. Nervii se intind, mucul e tot mai afara si mai afara, bataile de picior cresc odata cu adrenalina din sange.

Cand totul se termina te simti (ma simt) atat de usurat de parca am (as) fi castigat la Loto. Nu chiar, dar pe aproape…  

Stiu, voua nu vi s-a intamplat niciodata, nu aveti par in nas, nu aveti muci uscati. Deci nu aveti nici ce impartasi altora…

PS: In rubrica Mesaje pentru Necunoscuti avem parte de niste intalniri surpriza. Locul intalnirii? Autobuzul 30. Din Ploiesti.