Limitele evolutiei

Fiinta umana, desprinsa dupe unii din coasta intaiului individ creat de puteri Dumnezeiesti iar dupe altii pogorata din incurcisarea reusita a doi maimutoi, toooot evolueaza. Ne-am imunizat la boli ori am dat de leacuri (ma rog, de unele), am ajuns pe luna (ma rog, asa zic unii) si am reusit sa cream, uaaaaa, ce tare, Facebook.

Nu stiu insa de ce fiinta asta umana nu si-a dezvoltat si un “sistem de racire” a inimii cand devine parinte si pruncul-prunca e intr-un potential pericol-durere. Caci daca fiica-mea pica din cur pe spate si se sperie, io-s in pragul infarctului. Daca plange in somn, fac 3 preinfarcturi pana ajung la patutz. Inima-mi intra in avarie doar cand ma gandesc ca odata si odata tot o fi bolnava, ma ia cu diaree cand imi spun ca va face 15-16 ani si o s-o peteasca flacai betivani ori o s-o imbie colegele fetele cochetele “de gasca” sa bage boticul la o etnobotanica ori la – mai rau – ceva prafuri sintetice.

Oricat de bine o s-o crestem noi, oricat de bine va fi antrenata sa gandeasca, sa judece, sa aleaga, sa decida. Ca si io am fost un copil cuminte. In plus am crescut si intr-o lume mult mai sigura. Singurele arme de pe strada erau ale vanatorilor, singurele retele active erau cele de la sera de flori si legume-fructe (care scoteau “pe sub mana” garoafe si castraveti), singurele droguri erau bananele si cafeaua.

In lumea aia atat de sigura a copilariei mele, io, un copil atat de cuminte (care statea unde era pus, nu plangea nici cand cadea in cap ori ii scotea unchiul dintii cu batista, stia toate poeziile si cantecele create de barzii comunismului) am facut in cea mai pasnica perioada a vietii mele – adica intre 6 si 10 ani – urmatoarele:

mi-am facut “bombe” in podul bunicului, din diferite chemicale cumparate din comert care combinate si trantite de asfalt bubuiau cu flama. Pod al bunicului pe care l-am si incendiat, dorind io cu verii mei sa facem foc intr-o valiza. Ma jucam zi de vara pana in seara cu-cutite, ascutite, adevarate, nu de jucarie, pe care invatasem sa le infig intr-o tinta de la mare distanta. Firesc, din cand in cand imi bagam cutitul – fara teaca – la cureaua pantalonilor si fugeam, asa, vesel, pe campii. Trageam cu un arc ce avea sageti cu-cui in varf. Ma aruncam de la inaltime in apele Tarnavei Mari (asta-i un rau) acolo unde apele raului erau extrem de putin adanci. Odata m-am implantat cu fruntea in fundul apei si am iesit cu nisip in nas. Saream de pe rape, saream de pe orice chestie era mai la inaltime, aveam senzatia ca nu patesc nimic indiferent de cat de sus imi dadeam drumul. Odata era sa-mi rup ambele picioare. Ne jucam cu prastii ce trageau cu bile de fonta. Tinta predilecta era capul inamicului. Inamicii erau tot copii. Am sarit cu gura intr-o sarma si mi-am scos dintr-o miscare doua masele, prabusindu-ma intr-o uriasa balta de sange. M-am curentat prinzandu-ma de un fir de inalta tensiune. Doream doar sa-l ridic un pic.

Si multe multe altele. Io, copil cuminte, intr-o lume sigura. Pai fiica mea va creste in lumea pe care o stiti cu totii. Asta daca nu va bubui Japonia si nu ne-or creste la toti sule pe frunti, de n-or putea groparii inchide cosciugele cu asa frumuseti completandu-ne profilul.

Pai io cum o sa rezist, inimioara mea – vai de ea – cand (precum spuneam la inceputuri) ma ia cacarea la modul accelerat cand doar stranuta copila?!

Parintii stiu ce vorbesc…