AVERTISMENT: Aceasta poveste are la baza numai intamplari ce s-au intamplat.
Stiu, frumosule, stiu de ce astia cu concursu’ te-au ales fix pe tine. Ca sa ma intimideze. Habar nu au ei ca nu m-am simtit intimidat nici cand am cazut pe scari avand mainile in buzunare. Amandoua mainile. In buzunare stramte. Da, nu am putut sa scot mainile nici dupa ce am cazut. Si ce daca?! Mare lucru sa traversezi jumate’ de oras cu fruntea sparta, nasul umflat si barbia deformata. Ma priveau trecatorii fix in ochi, asa cum ma privesti tu acum. Iar eu le intorceam privirea sfidator. Incercand sa vad ceva printre valurile de sange ce-mi ieseau din toate gaurile capului. Nu, nici atunci nu am fost intimidat. Nu sint nici acum.
Si mai stiu ca te-au cautat special ca sa-mi aduci aminte de profesorul de muzica din clasa a 4-a. Da, ala care tragea cate un part discret atunci cand dadea cu diapazonul in masa si zicea “Laaaaaaaaaa”. Da, ala care m-a prins de ceafa si m-a dat cu fruntea de banca. Tu ai habar cat e de interesant sa izbesti ritmic bancuta de lemn cu fruntea in timp ce toti colegii tai canta in cor Marsul Triumfal din Aida?! Si stiai ca de atunci imi vine sa dau cu capul intr-o bancuta ori de cate ori aud intamplator Aida?!
Si nu, nu ma intimideaza nici privirea ta ascutita, dura, amenintatoare. Da, ma tem ca-mi scoti ochii cu sprancenele alea stufoase. Ma tem si ca sare pe mine vreo jivina ce si-a facut cuib in ele. Dar nu, nu ma intimidezi. S-a mai uitat unu’ asa urat la mine. Fix, sticlos, plin de rautate. Si io, pacatele mele, nu-i aveam treaba. M-am uitat in stanga, m-am uitat in dreapta, m-am uitat si in spate, nu era nimeni. Cu mine avea treaba. Aparent. Si zau ca am vrut sa-i aplic o smetie peste priviri, de tare ce ma stresa. Sa-i dau peste cap uochii aia bulbucati. N-am avut cand, ca s-a prabusit sarmanul cu capul in tarana. Era atat de beat de nu putea vedea mai departe de gene. Bag mana in foc, smechere, ca nici tu nu bati mai departe de ochelari.
Iar stransul asta al tau din maxilare zau ca ma lasa rece. L-ai cunoscut pe bunicu’? Pe Tata Mare? Pai sa-ti spun eu cum sta treaba. Intr-o buna zi m-am pomenit face to face cu Tata Mare, cam cum sint cu tine acum. Si Tata mare se holba la mine si tacea. Cam cum faci tu acum. Si-si incorda maxilarele de mi-era teama ca-si turteste capul. Exact ca tine acum. M-am si speriat. “Ce faci, Tata Mare?” El nimic. “Ti-e rau?” El tot nimic. “Tata Mare, Tata Mare, spune ceva!!!” Si Tata Mare a inceput sa mormaie ceva amenintator, da’ fara sa-si deschida gura. Stii ce facuse Tata Mare? Imi sterpelise o guma de mestecat, pofticiosul. Iar proteza i se lipise bocna. Daca deschidea gura sa spuna ceva i-ar fi sarit dintii pe mine. Asa ca mormaia, bietul, iar privirea aia a lui, ce mi se parea furioasa, incerca doar sa-mi comunice:”Nepoate, pe dracia asta scria guma de mestecat nu clei de placa dentara!” Ai tu habar, frumosule, cum arata o proteza lipita de jur imprejur cu guma de mestecat roz?! Poate ca nu. Sau poate ca fix acum ti se intampla si tie de-mi etalezi rictusul asta.
Si sa-ti mai dau, flacau, o veste. Nu ma impresioneaza nici sacoul si nici cravata matale. Am avut cel mai urat sacou din lume. Era mov, omule, mov. Cu burete la umeri. Si avea doua randuri de nasturi, de parca purtam pe burta un acordeon oribil. Uite aseeea-mi venea sau dau cu buricele degetelor in nasturi. Da nu puteam. Nu puteam de cravata. O cravata argintie, lucioasa, si atat de lata incat nu se mai vedea din mine decat cravata si umerii de burete ai sacoului mov. Era banchetul meu, amice, banchetul meu de clasa a 12. Si nicio colega nu a dansat cu mine. Asa cum zau ca nu te-as lua nici eu pe tine la un vals. Ma intelegi…
Deci nu ai reusit sa ma intimidezi. Si acum te las. A inceput sa rasune de undeva Marsul Triumfal din Aida si trebuie sa gasesc o bancuta.
A, inainte mai tre’ sa spun asta: tabloul “Portretul unui contabil (Profesorul Busuioc) poate fi vazut in perioada aceasta la Galeriile de Arta Artmark. Aceasta poveste a fost scrisa pentru a participa la concursul organizat de Dgeneration.
