Am citit cartea, apoi am vazut filmul.

A fost prima carte pe care am citit-o. Cel putin asa-mi spune memoria, asa spune memoria celor ce m-au avut pe atunci prin preajma. Am inceput sa buchisesc pe la 5 anisori si ceva. Invatasem literele cu ajutorul unei table mici, postate in bucatarie. Dupa ce o perioada “m-am facut”  ca citesc – pentru ca nu prea puteam lega chiar toate frazele intre ele – i-am dat drumul. Pe bune. Intens si apasat. Legendele Olimpului.

Asta a fost prima mea carte. Cartea de capatai. Eroi si Zei. Cand deschideam copertile celor doua volume priedeam notiunea timpului si spatiului. Ma trezeam pe la 5 dimineata sa pot citi pana la 7.30 cand plecam la scoala. Nu mai eram un copil ce citeste, eram erou. Zeu arareori, nu prea tineam cu ei. Dar erou eram. Plecam la lupta, asediam cetati, ma rugam in temple, faceam sacrificii, ucideam monstri, aveam prieteni si dusmani, imi lustruiam armele, iubeam si uram. Multe sentimente si multa actiune pentru un copil de 5-6 ani.

Nu am citit o singura data volumele. Ci de… 7-8 ori. Consecutiv. Poate chiar de mai multe ori. Pana am facut copertile ferfenita. Eram beteon la mitologie, ma specializasem pana si in semizei si alte creaturi ce traiau…pe atunci. In mintea mea era extrem de clar cum arata Ahile, Heracle, Zeus, Hidra din Lerna, Troia, Grajdurile lui Augias, Minotarul si Labirintul lui, Olimpul. M-am mirat cat de tare straluceste lana de aur a berbecului, am avut mari emotii pe tot parcursul calatoriei argonautilor, am nadajduit si am disperat alaturi de Dedal si Icar. Si m-am intrebat daca pot fi cu adevarat facute aripi mari din aripi mici lipite intre ele cu ceara. Deznodamantul m-a ajutat sa nu-mi confectionez si eu aripioare si sa sar de pe bloc cu ele. Cand nu citeam, desenam.

Bineinteles tot scene din Legendele  Olimpului. Pe langa desenele de insiratie greceasca ce ornau paginile cartii, m-au ajutat si niste volume din Istoria Artei pe care le avea tata. Am gasit eu acolo niste vase pictate, niste fresce din temple vechi. De acolo am luat modelul scutului, coifului, sulitei ori ghioagei. Si desenam, nenica, cu atata ravna de-mi puneam si sufletul in foile alea. Mama poate confirma.

Anii au trecut.

Si dupa aproape 30 de ani, mai ceva ca in Dumas, ieri seara am fost la filmul Clash of the titans. 3 D. Va dati seama, sper, ce amotie ma anima. Dupa atata vreme urma sa-i reintalnesc pe eroii, idolii, prietenii copilariei mele. In plus ar fi urmat sa beneficiez de rezultatele tehnologiei actuale ce urmau sa-mi arate (3d) Olimpul pe bune, fiare ingrozitoare, eroi si armuri.

Ei bine… dezamagire totala. Lumea inchipuita de un copil de 5-6 ani bate la cur lumea inchipuita de orice regizor – scenarist-facator de efecte speciale-costumagiu – creator pe calculator. Eroii mei erau mai puternici, zeii mei mai impunatori, Olimpul meu mai mare, mai stralucitor, nectarul meu mai dulce si ambrozia mea mai buna. Luptele mele arau…altefel, trairile mai intense, emotia mai puternica.

Si nu a fost nevoie de o armata de oameni sa-mi ofere toate astea. Nici nu s-au cheltuit jdemilioane de dolari. Nu tu actori, nu tu nimic. A fost nevoie doar de doua volume, de pagini usor ingalbenite, de imaginatie si de dorinta de a-ti construit de mic lumi. Alte lumi. Cartea bate la orice ora filmul. Ales bules.

Care ai mai fost fan de Legendele Olimpului? Deschidem fanclub.