Am plans, aseara

Am plans. Aseara. De trei ori. Trei reprize eliberatoare. Din ochi mi s-au prelins diamante sarate. Sufletul imi erau greu. Lacrimile imi curgeau una cate una. In total cred ca mi-au iesit vreo 12. 7 din ochiul stang (sint stangaci) si 5 din dreptul. Nu m-am mai putut abtine. Figura mi se schimonosise usor, barbia imi tremura. Imi stergeam discret bobii cristalini, cu podul palmei. Nu voiam sa fim vazut. Nu mi-a iesit. Dar nu mi-a fost rusine. La filmul asta nu ai cum sa nu plangi…

Ce credeati? Da, la un film am plans. “The Notebook”. Cel mai bun film de dragoste-iubire-pasiune-dedicatie-amor-nabadai-sacrificiu-daruire de la “Love Story” incoace. Un scenariu atat de bun, jucat atat de bine. O poveste de dragoste interzisa. Ea bogata si frumoasa, fiica de milionari sudisti din anii ’40. America, desigur. El un baietan local. Frumos si dezinvolt. Taietor de busteni, orfan de mama, crescut de un tata minunat ce-l punea sa citeasca poezii in fiecare seara. Ea era in vacanta. El o vede si o doreste. Si ii spune asta, simplu. Ea il accepta cu greu. Dar se indragostesc nebuneste. Parintii ei se impotrivesc acestei relatii nepotrivite si, clasic, ii despart. Ea pleaca la oras, el ramane la taiat lemne. El ii scrie 365 de scrisori, cate una in fiecare zi, vreme de un an, mama ei gaseste scrisorile si le ascunde. Pe toate. Ea se crede uitata, abandonata, si sfarseste in bratele unui bogatan. Pe gustul parintilor ei. El, sarmanul nonstru chipes, merge pe front, se intoarce, cumpara cu tata lui o casa in ruina. Casa unde incercasera ei doi (el cu fata, nu el cu tata) sa faca dragoste pentru intaiasi data. Transforma casa intr-o resedinta de vis. Alba, pe malul unui lac. Ea se intoarce la el. Fac dragoste nebuna. De multe ori. Baiatul chiar ii zice ei la un moment dat:”Femeie, vrei sa ma omori?! Am nevoie de somn, de mancare…Lasa-ma sa-mi revin…” O gaseste logodnicul. Se supara. Dar o lasa sa aleaga. Ea alege. Baiatul sarac.

Pana aici nimic nu m-ar fi facut sa plang. Sint barbat, ce pula mea. Ultima data am plans cand citeam “Cavalerii Teutoni” de Sienkiewicz. Filmul asta are insa o chestie speciala.

Tot ceea ce v-am spus e de fapt povestea citita de un batran, dintr-un azil, unei batrane care se vede clar ca are probleme cu capul. El citeste, baba il asculta, producatorii filmului ne lasa sa vedem ce intelege baba din carte. Intamplarile din 1940 sint oprite periodic, atunci cand batranul isi intrerupe lectura. Asa aflam ca si el sufera cu inima, ca a avut doua infarcturi. Dar insista sa-i citeasca batranei nebune povestea. Si, mai apoi aflam ca el e de fapt tinarul sarac din carte, batrana e de fapt chiar ea, fata de care s-a indragostit. El ii citeste in fiecare zi, povestea lor. Pe care batrana nu o mai stie, nebuna fiind. Dar si-o aminteste de fiecare data la final. Atunci revine la realitate, pentru cate 5 minute, si-si da seama ca cel din fata ei, batranul care-i citeste cartea, e omul pe care l-a iubit atat de mult, e sotul ei. Apoi lumea i se intuneca din nou, cade in nebunie, si nu-l mai recunoaste. El o ia cu povestirea de la capat, din nou si din nou, pentru a o reaintoarce pe ea, fie si pentru doar 5 minunte, la normal.  

Filmul se sfarseste in tromba. Ea sedata, legata de un pat, dar coerenta, il intreaba pe el, pe batran, daca dragostea lor e atat de mare incat sa moara impreuna, deodata. El se pune langa ea, in pat, o mangaie, o saruta pe frunte, si ii zice ca dragostea lor poate face minuni.

Cei doi mor, impreuna, deodata, tinandu-se de mana.

Cum pula mea sa nu plangi?!