Deschide ochii

Cititi aici si doar apoi sa va intorceti la mine.

Aici aflati ce s-a intamplat. Reveniti dupa ce va lamuriti.  

Ok, cei care nu sinteti extrem de revoltati, ingretosati, scarbiti, plecati de pe blogul meu. Si nu va mai intoarceti.

Spartanii isi doreau o armata mai buna. Mai puternica. De aceea verificau fiece copil imediat dupa nastere. Daca nu era perfect, il aruncau de pe o stanca. Crud, ati zice. Dar erau alte vremuri. Lupta pentru supravietuire statea in taria bratului. Nu stim acum, dupa mii de ani, cate minti ce urmau a fi luminate au ajuns zdrobite la poalele stancii. Spartanii nu aveau timp sa vada ce va urma. Nu isi permiteau luxul sa se uite mai tarziu in ochii unui copil diform la nastere. Nu asteptau sa-i cunoasca sufletul. Eu mi-as fi dorit ca selectia lor sa fi avut la baza mintea. Si orice minte diforma sa fi fost zdrobita direct de o stanca. Minti bolnave ce uneori pot fi indesate sub o caciula.

Unor vietuitoare li se permite sa coexiste cu noi. Poate Doamne Doamne ne incerca, el le da voie taratoarelor sa misune. Ati remarcat ca nu le spun oameni. Nu sint oameni. Aceste vietuitoare poarta pe cap o gluga. Alba, tuguiata. Asa, ca Oblio, daca-l tineti minte. Lasa sa li se vada gluga doar din cand in cand. Atunci cand vor sa arda pe cineva. Pentru ca vietuitoarele respective sint niste gandaci, nu-si dau seama ca uneori isi pun gluga invers. Astfel incat nu vad nimic. Fantele pentru vizibilitate sint la ceafa. Sint de doua ori orbi. Dar au pofta de ars. De distrus, de rastignit, de crucificat. Sint minti inguste. Minti mici, atat de mici, minti ce poarta glugi puse invers dotate cu ochelari de cal. Stiti cum sint aia? Bucati de piele ce orbeau caii intentionat. Calul nu vedea nimic. Merga tot inainte. Orbi de 3 ori.   

Sint cam foarte nervos, de-aia imi gasesc cu greu cuvintele si mi se incurca gandurile. De-aia o sa simplific. Ce apreciez eu la un om? Puterea de a aduce bucurie celorlalti. Gratuit. Dezinteresat. Puterea de a ajuta, de a intinde o mana. Chiar atunci cand el, omul, are viata lui, problemele lui. Puterea de a nu fi egoist. De a nu-si pune ochelari de cal si de a merge doar pe drumul lui. Puterea de a-i face pe altii sa rada. Puterea de a darui in fiecare zi o parte din dufletul lui. Puterea de a se darui chiar atunci cand nu s-a daruit lui. Asta-i mare lucru. Puterea de a ma face pe mine, necunoscutul, sa visez pret de o clipa. Puterea de a ma scoate din ale mele si de a ma purta prin ale lui. Puterea de a se expune. Puterea de a-si arat uneori Calcaiul. De ce? Pentru simplul motiv ca acel om are incredere in oameni. Are incredere intr-o lume mai buna. Intr-o lume in care toti sint prieteni. Intr-o lume fara glugi, in care ard doar lumanari. Pentru sufletele celor vii, pentru sufletele celor dragi care nu mai sint. Lumanari parfumate ce insotesc dragostea. Lumanari ce insotesc povesti cu a fost odata, cantece de chitara, imbratisari.

Sa va spun o poveste. A fost odata ca niciodata o persoana ce avea pe cap o gluga. Intoarsa. Si ochelari de cal. Nu prea vede, logic. Merge tot inainte. Calca totul in picioare. Zdrobeste flori, rupe copaci. Ajunge intr-o padure. Habar nu are ca e intr-o padure. Merge tot inainte. Si intra intr-o mlastina. Incepe sa se zbata, sa urle, ca un animal cuprins de panica. Zbaterile lui il afunda insa tot mai adanc in mocirla. Abia acum simte ca e in mocirla. Desi toata viata lui a sarit cu bocancii in noroi si i-a stropit pe altii. Se simte amenintat. Ar vrea sa iasa, sa traiasca. Ar vrea sa se prinda de ceva, de orice, ca sa se salveze. Nu poate pentru ca nu vede. Pe cap are gluga, peste cap are ochelarii de cal. Se scufunda tot mai tare. Si mai tare. Mocirla ii trece de gura, abia mai respira. Deasupra mlastinii a mai ramas doar gluga tuguiata.

Simte ceva. Cineva i-a tras de pe gluga ochelarii de cal. I-a intors gluga in asa fel incat sa vada ce se intampla. Prin fantele inguste sesizeaza ca cineva incearca sa-l salveze. Grohaind infiorator de panica, personajul nostru intinde cu greu mana spre acea silueta. Iar silueta ii intinde o mana. Doar asa, ca sa-l salveze. Silueta respectiva l-a vazut si si-a pus viata in pericol intrand pana in genunchi, in mlastina. Si cand sa prinda mana salvatoare, muribundul vede ca mana aceea e neagra.  Si mai vede ca salvatorul lui e ajutat de cineva. De cineva care-l ajuta sa-si mentina echilibrul, tinandu-l ce cealalta mana. Acel cineva e copilul lui.