Pamela. 1.

Acum vreo 15 ani. Cam asa…

–                          Pamelaaaaa! Pamelaaaaaa!

–                          Da, mama!

–                          Treci urgent in casa, sa mananci!

                               Chemarea mamei ce iesise cu violenta din bucatarie, scutura arborii de frunze si sperie albinele ce polenizau frenetic florile, o gasi pe Pamela icnind de efort in mijlocul gradinii. Copila de doar 6 ani cu ochii mari si negri isi legana cu greu papusa.

–                          Ma mai joc un pic, mama…

–                          Pamela, in 9 minute si 38 de secunde (spuse mama consultandu-si ceasul electronic cu cronometru, cumparat din gara de la polonezi) incepe Dallasu’! Ori mananci acum, ori cand se termina.

Cand era vorba de Dallas, nu se negocia. Dallasu’ i-a dat numele, Dallasu’ i-a fixat orele exacte in copilarie. Dallasu’ era un fel de Greenwich in modesta lor casa din Simeria. Da, povestea noastra incepe in Simeria. Iar genericul de la Dallas – Ta na, na na, na na na na na na  – avea, acolo la ei, o voce mult mai autoritara decat avea Big Benu in Londra. Dar ne pierdem deja in amanunte….

O chema Pamela, pentru ca  doar asa se putea numi o fata care urma sa fie si frumoasa si desteapta. Firesc, fusese decizia mamei ei, care nu ratase niciun episod din popularul serial de televiziune. Si din punctul ei de vedere – care avea valoare de lege – Pamela din Dallas era frumoasa si desteapta. Tatal nu prea avusese nimic de spus la botez. Nu prea spunea nimic in general, bietul de el….. Lasa dupa nevasta-sa pe care o iubea ca pe lumina ochilor. Era un om bun, linistit, maistru la Fabrica de Marmura. Cand venea acasa, plin de praf alb, nevasta il intampina in poarta:”Ce-i, JR, iar ai sapat dupa petrol si te-ai ales cu praful de pe toba?” El zambea bland si o saruta pe frunte. Apoi se grabea sa se spele si sa vada de ale gospodariei. Sa fie toate puse la cale pana incepea serialu’.

Pamela a crescut frumos. In suierat de tren (Simeria e mare nod de cale ferata) si cu ascultat Povesti Nemuritoare citite seara, la culcare, de mama ori de tata. Mai tarziu povestile ii erau “citite” de un pick-up batran si paraitor. Asta dupa ce mama a primit de la tata un video (cumparat tot de la polonezi, tot in gara, tot de la geamul trenului) si a inceput sa-si inregistreze Dallasul. Sugubeata dar autoritara capa a familiei si prafuitul JR, i-au strecurat in bagajul vietii ce au avut ei mai bun. Un suflet mare si convingerea ca binele e mai puternic decat raul.

Micuta noastra eroina a aflat din frageda pruncie ca daca vrei mai mult poti avea mai mult. Iata un exemplu. Bugetul limitat pe care il avea familia la dispozitie ii impiedicase pe parinti sa-i umple camera Pamelei cu papusi. Tatal gasise insa o rezolvare. Artizan in cioplitul marmurei (specializat in cioplitul ingerasilor pentru morminte), facea din roca alba copii ale papusilor pe care le vedea in magazinele de jucarii. Acest Michelangelo de Simeria nu era insa prost, si-si dadea seama ca papusile lui erau usor diferite de cele din comert. In primul rand, fiecare cantarea in jur de doua-trei kilograme. In al doilea rand nu-si puteau misca mainile, picioarele sau capul, calitati extreme de cautate de copile. In al treilea rand il deranja usor paloarea lor marmoreana. Putem sa-i zicem chiar morbida. Asa ca trebuia sa gaseasca o solutie sa-si promoveze produsele in fata fiicei lui. O gasise.

–                          Pamela, ti-a adus tata o papusa!

Impachetase papusa in hartie groasa si-i intindea cu grija pachetul fiicei lui. Cu ochii mari si rosie in obrajori de bucurie, Pamela sarise sa-si ia cadoul.

–                          Cu grija, fata tatii, ca-i o papusa speciala. E un pic mai grea decat celelalte…

Bietului om ii era teama ca Pamela isi face piciorusele franjuri daca scapa “papusica” pe ele. Fetita a prins insa cu grija pachetul, a rupt hartia si s-a uitat curioasa la papusa alba. Atat de alba…

–                          Tata, de ce-i atat de alba?

–                          Eeeee, fata mea, e alba pentru ca ea-i Alba ca Zapada! – spuse tata, zambind multumit de gaselnita.      

Explicatie acceptata de Pamela. Si-a luat cu greu, dar fericita, papusa in brate (acum ati aflat de ce icnea in primele randuri) si a dus-o in camera. A doua papusa nu se putea numi tot Alba ca Zapada, dar tata a gasit din nou o solutie. Tot in lumea basmelor.

–                          Pamela, ti-a mai adus tata o papusa. Ai grija ca si asta-i grea!

–                          Tata, dar si asta-i alba. Si de ce nu poate misca mainile si picioarele?

–                          Draga mea, si asta-i alba pentru ca ea Frumoasa din Padurea Adormita. Cand dormi te albesti. Nu ai vazut-o pe mama ce alba e cand doarme?

–                          Am vazut, dar la mama ii curg si balele pe perna cand doarme. Papusa de ce nu are bale la coltul gurii?

–                         Papusa nu bea atata apa ca mama. Dar de-aia nu misca mainile si picioarele, pentru ca doarme.

Pamela nu a mai zis nimic, a luat-o si pe Frumoasa si a dus-o langa Alba ca Zapada. Raftul pe care le asezase incepuse sa paraie.

                Problemele au inceput sa apara la joaca. Prietena cea mai buna a Pamelei era…Paul. Un baiatel dolofan de prin vecini. Sfios ca o fetita, dezamagit de brutalele jocuri ale baietilor. Lui Paul ii placea sa cante la vioara si sa faca fulare la gherghef. Cand a vazut papusile Pamelei a avut imediat cateva observatii:

–                          Papusa ta e moarta. E alba si nu misca.

–                          Nu-i moarta, doarme, e Frumoasa din Padurea adormita.

–                          Si Alba ca Zapada de ce nu misca? Si ea doarme?

–                          Pentru ca nu trebuie sa faca nimic. Piticii fac tot ce trebuie.

–                          Si unde sint piticii?

–                          Aici. Nu-i vezi tu, ca sint mici – a pus Pamela capat delicatelor intrebari.

Dar, ceva trebuia facut. Papusile ei erau cam ciudate. Asa ca Pamela a inceput a invatat sa le dea viata.  

Va urma…