Rai de mici, din vina cui?!

Azi voi aborda un subiect serios, extrem de serios, pe mine chiar a inceput sa ma sperie fenomenul. Pentru ca vorbim de un fenomen. Agresivitatea juvenila.

Ieri am vazut imagini cu adevarat socante. O fata era lovita cu multa cruzime de o fata mai mare. In timp ce o a treia filma. Si dadea indicatii regizorale. Copila era batuta contra timp. Cea care filma o informa pe batausa cate secunde are pentru a lovi. Si lovea. Si lovea. Cu putere. Cu atata putere incat chiar a zis la un moment dat “ma dor mainile”. O lovea peste fata, peste cap, in stomac, si-a culcat victima la pamant si a lovit-o in continuare. Nu stiu daca avea mai mult de 14-15 ani. Si lovea ca sa fie filmata. Si ca toata lumea sa stie ca ea e “rea”. E puternica. Trebuie sa fie temuta.  

In alte imagini am vazut un grup de elevi intr-o clasa. Baieti. 15-16 ani. Fumau, in timpul orelor. “Posteau” o tigara. Cu profesoara in clasa. Filmuletul oferea chiar informatia ca se “drogau”. Nu stiu daca fumau marihuana, nici nu prea conteaza. Profesoara ii ignora. De ce? De teama, zic eu. Era o femeie contra a 7-8 haidamaci. Care nu mai au limite, nu mai au teama, nu mai au respect.

Si astfel de filmulete sin cu zecile, poate cu sutele. Elevii se filmeaza atunci cand nu mai respecta nimic, atunci cand distrug. Distrugand oameni si lucruri ofera insa imaginea propriei distrugeri. Nu e vorba de teribilismul pe care l-am avut eu, pe care l-ai avut si tu. Se calca in picioare, tot mai devreme, limite periculoase. Fata batuta putea fi grav ranita. Poate un picior primit in stomac provoca o hemoragie interna. Si murea. Acolo, langa zidul in care era iminsa de lovituri. Acolo, intre gunoaie. Poate…

Ne dorim un copil. Cat mai devreme. Dar sint speriat. Copilul meu nu va fi ca acesti copii salbaticiti de parinti, de societate, de filme, de saracie, de anturaj, de cultura pe care nu o au, de reguli impuse de “lideri” ce apar tot mai devreme. Pe copilul meu il vad deja in rolul de victima. Copilul meu va fi cel batut. Pus la zid. Copilul meu va fi cel care nu va fuma in clasa. Si va fi umilit pentru ca nu face parte din grup. Poate daca nu va fi batut, va fi totusi considerat un outsider. El va fi tocilarul. El va fi cel ce nu va putea invata pentru ca profesorul e speriat de cei ce fumeaza in spatele clasei.

Si trebuie sa aleg. Ca si tine care esti parinte. Sau vei fi. Sau poate vei fi bunic. Ce viitor sa-i ofer copilului meu? Cel de victima sau cel de agresor. Pentru ca, trist, calea de mijloc incepe sa dispara.  

Profesorii nu mai sint respectati, nu mai au autoritate, nu mai sint profesori. Dascalul Trandafir e istorie. Blazati, cu hainele peticite si pantofii dati cu crema de ghete din nou si din nou, se tem de acesti…copii. Care se drogheaza, care isi disputa influenta. Mi-e groaza ca lucrurile nu se vor opri aici. Mi-e groaza ca arme adevarate vor aparea in curand in scoli. Mi-e groaza ca nu vom ramane doar la stadiul lipsei de respect pentru cultura, invatatura. Sint speriat ca va disparea respectul pentru viata. Si vom ajunge sa asistam la masacre desfasurate in scoli. Nu fabulez, stiti prea bine, in state “civilizate” deja nu mai sint un lucru rar.

Mi-e groaza ca nu voi putea sa-mi protejez copilul. Si nici nu voi putea sa-l ascund intr-o camera de cristal.

Si mai mi-e groaza de un lucru. Nu ei sint de vina. Ei sint produsul greselilor noastre. A societatii pe care noi am format-o. Nu s-au nascut batausi. Noi i-am transformat in ceea ce sint acum. Noi si cei de-o seama cu noi. Mi-e ciuda ca i-am acuzat. Acum, in randurile de mai sus. Doar am aratat cu degetul fara a spune ce-i de facut in continuare. Mi-e teama pentru ce se va intampla cu viitorul meu copil, fara a-i compatimii pe ei. Copiii de azi. Cei care lovesc, cei care sint loviti. Sint egosit.

Si va intreb, ce e de facut? Daca noi am ajuns sa fim din ce in ce mai rai, ce le putem cere lor?! Sint doar niste copii.

V-as ruga ca azi sa mentinem comentariile la subiect.