Sburatori de Voluntari

Conduceam aseara spre casa. Tarziu. Trecut de orele 21.30. Intrasem in Voluntari cu viteza modica de fo’ 70 la ora. In stanga padure. In dreapta nu stiu ca nu m-am uitat. Soseaua pustie. Liniste si bezna. Pace. In masina cald. Un oarecare post de radio imi oferea o oarecare melodie. In surdina. Pace.

Vruuuuuuuuuuooooommmmmmm!

Trecuse o umbra intunecata pe langa mine! Mai exact ma depasise prin stanga masinii, pe langa portiera pe care mai ca atipisem. Ptiu, drace, sa scuip repede in san, e bampirul! Extras fortat din toropeala incerc sa-mi dau seama ce (Uciga-l toaca) era. Se incadrase in fata masinii si se indeparta cu viteza. Vedeam doar un palton mare, gri inchis ori negru ori albastru inchis, ce atarna pana aproape la nivelul asfaltului…Adicatelea parca zbura cumva.   

Avem de ales intre patru variante. Ori era Nemuritorul  (ala din filme care-i decapiteaza pe ceilalti Nemuritori care, culmea, mor. Deci era mai corect ca scenaristul sa-i fi numit Aproximativnemuritori) care-si cauta urmatoare victima prin Voluntari. Si avea un cal mic-mic, un ponei, ascuns sub pelerina chiar mai bine decat spada. Da’ nu vedeam sa-i iasa pe la guler manerul neiertatoarei sabii. Nu era el.

Mai putea sa fie Luceafarul (am crescut cu Eminescu) tras la parpalac si iesit la vrajeala prin Voluntari. Apoi m-am gandit ca el, stelistul (hehe), coboara vertical fix in locuinta vizata, unde la fereastra cu termopan o gagica sopoteste bland din gura:Cobori in jos luceafar bland, alunecand pe-o raza, patrunde-n casa si in gand si viata-mi lumineaza.” Clar nu era el, planatul la nivelul soselei ar fi fost pierdere de timp. Totusi exista posibilitatea ca tembelul sa fi crezut ca lumina farurilor mele e “raza” pomenita de domnisoara in chemarea ei. Si s-a incadrat pe orbita. Poate-l calcam, ii lasam pe marinarii generatiilor viitoare fara un important punct de reper. Apoi mi-am spus ca mult mai mari sanse sint ca respectivul sa fie tot un Luceafar. Dar cel al Huilei, recte Miron Cozma. Are ceva casa prin Voluntari, e purtator de parpalac.

Exista o sansa, mica si ea, sa fie Sburatorul. Mda, tot mostenire de la Eminescu. Domnita din poezia Calin – file de poveste, il descrie asa:“O, ramai, ramai la mine tu cu viers duios de foc, Sburator cu plete negre, umbra fara de noroc, si nu crede ca in lume singurel si ratacit, nu-i gasi un suflet tanar ce de tine-i indragit”. Sburator era. Ma rog, aproximativ. Ratacit parea. Singur era cu siguranta, cu norocul nu puteam sa stiu cum sta. Deci da, aveam o varianta viabila. Dar mai exista una, ultima, extrem de plauzibila: un scuterist de Voluntari.

Frate draga, s-au inmultit in Voluntari scuteristii astia mai ceva ca ciorile ce croncane pe ex-terenurile scumpe. Actuale parloage. Cred ca pe aici, prin Voluntari, li se ofera la nastere un scuter mic, ca-cadou de la Primarie. Sint tot mai multi si mai multi. Au inceput sa apara in haita, mergand haotic pe drumuri. Conduc ca un Ray Charles ce se orienteaza, vorba aia, dupa Luceafar. Casti nu au. Echipament de protectie nici vorba. Sint imprudenti, nesocotiti, vitezomani. Au inceput sa poarte cu ei si gagici. Pe spatele lor, prinse probabil cu chingi ca un rucsac. Pentru ca ele, fetele, nu ar mai avea teoretic loc decat pe roata. Da’ aia se invarte. Si poate ca-si doresc senzatii tari, dar cu masura… Le inteleg si pe fete, e criza, ne multumim si cu un scuter daca un Harley e acum File de Poveste.

L-am depasit. Era un domn rebegit, inghetat, cu ochii ce-i scanteiau in afara. Dar nu de Luceafar ce era, ci de la aerul pe care-l lovea violent cu globii oculari. Paltonul acoperea aproape in intregime scuterul mic de sub el. Iar el, Sburator de Voluntari, spinteca noaptea spre casa. Spre casa unde, la fereastra, cineva i-a sopotit bland din gura: Sburator cu negre plete, vin’ la noapte de ma fura…