Apus de stat la soare

Ieri am aflat o veste bulversanta: soarele e tot mai periculos, razele care ajung la noi sint tot mai nocive, ne radiaza tot mai tare. Inchipuiti-va cam cum ma afecteaza aceasta informatie pe mine. Om nascut in miezul verii, fiinta ce se alimenteaza cu soare mai ceva ca o planta. Soarele imi incarca bateriile de parca as avea de la breton pana la ceafa panouri solare. Cand nu-i soare, sint o umbra. Cand iese soarele de dupa nouri, am inviat mai ceva ca o floare pleostita ce e udata. Traiesc trei anotimpuri asteptand vara. Traiesc 350 de zile pentru cele 14-15 zile de conediu de vara.

Sa merg si io undeva la plaja, sa ma tolanesc ca o reptila cu sange rece, sa fierb, sa clocotesc, sa ma incalzesc si sa ma incarc pentru celelalte 350 de zile ce vor urma. Iubesc soarele, am acasa altar solar, sacrific vieti de muste pe el pentru a preamari puterea astrului suprem. Nu-mi ziceti mie ca-i nociv!!! Nu-mi ziceti mie ca e tot mai periculos. Nu-mi luati portia de soare pentru ca voi face ca toti dracii. Nu ma trimiteti in umbra. Ca cica asta ne aseapta. Ore de plaja tot mai putine. Acu nu mai avem voie sa stam la soare dupa orele 11. Si in niciun caz inainte de orele 17. Adica in concediile mele am deja interdictie la 6 ore de soare pe zi! Pai unde ajungem?! Vom fi nevoiti sa facem plaja atunci cand nu e soare?! S-a bronzat cineva pana acum la luna? Nu pot accepta asa ceva.

Cu atat mai mult cu cat – si aici urmeaza partea hard a povestirii – eu m-am ars de m-am transformat in popcorn in urma cu ani si ani, pe cand soarele era inca prietenos. V-am spus cat de rau m-am ars? Ooooo, Isuse… Eram mai tinerel, tras printr-un inel. Si atunci, ca si acum, imi placea sa stau la plaja. Undeva cu apa alaturi. Atunci eram la o piscina. In Timisoara. Si am stat zi de vara pana-n seara. Simteam eu la asfintit ca ma cam dor toate cele. Ca mi s-a ingustat craniul si da creierul sa-mi iasa prin urechi. Ca pielea mi s-a micsorat ca o bulza intrata la apa. Si era tot mai mica, si mai mica, nu mai puteam sa-mi sucesc capul stanga-dreapta, nu mai putem sa ma aplec ca-mi era teama ca mi iese coloana vertebrala la aer, nu mai putem sa pasesc de frica sa nu-mi iasa osatura prin piele.

Dar eram multumit ca eram bronzat. Asa ma vedeam eu, asta pentru ca si ochii imi iesisera din orbite ca cepele de Fagaras. Si vedeau ce vroiau ei. Ideea e ca seara m-am pregatit de iesit in oras. Pe terasa. Mi-am luat haine albe, sa-mi iasa “bronzul” in evidenta. Si sa vezi amuzament pe cei ce ma vedeau. Pufneau toti in ras, tinandu-se cu mainile de bruta. Eram stacojiu. Cu nuante de visiniu. Si picatele de purpuriu. Unii se panicau, au chemat pompierii sa ma ude. Sa nu iau naibii foc. Altii ma sfatuiau sa merg direct la spital, sa ma internez, sa ma bage sub paturi de-alea sclipitoare pentru arsi. Eu le ziceam ca-s prosti, ca sint doar bronzat, ca a doua zi culoarea mea va fi aramie, superba, bronzalie.

Pana a doua zi a urmat insa noaptea. Si a fost o noapte lunga. Seara tarziu aveam deja zeci de pungi cu apa pe sub piele. Nu basici, pungi. Burdufuri. Cand ma deplasam scoteam sunetul a doua galeti purtate pe umeri de un betivan. Ideea era ca in scurt timp nu m-am mai putut deplasa. Si am simtit ca mor. Parjolit, in chinurile  Iadului, parca ma pusese cineva intr-o tigaie asezata pe un foc mic. Cremele post-stat la soare erau demult depasite. M-am invelit – la sfatul unora – in cearceafuri ude. Ce se uscau pe mine. Asta dupa ce pielea-mi absorbea apa din ele si-mi alimenta uriasele basici. Durerile erau tot mai mari, combinate cu frisoane, usoare halucinatii, gemete, cantece de vitejie si bocet profund.

Altu m-a sfatuit sa-mi pun iaurt pe mine. Mult. Mult. A mers un prieten si mi-a luat vreo 20 de borcanele. Si m-am uns cu iarut. La inceput a fost o senzatie de racorire. Pe urma iaurtul s-a uscat pe mine. Si a inceput sa crape. Ca un pamant ce nu a vazut ploaia de 10 ani. Eram ca bosimanii aia vopsiti in vreme de ritual. Care topaie in jurul focului. Eu nu putem sa topai iar focul era in mine, pe mine. Si am inceput sa put. A branza stricata, lasata la soare. Puteam, gemeam, ma durea, plangeam, ardeam, ploscaiam.

Am fost dus pe sus la dus. Nu se mai putea sta cu mine in camera. Si am fost lasat sub jet de apa rece. Nu prea rece ca aveam frisoane. Nu calda, ca ma ardeam. Potrivita. Ca laptele de mama. Si am stat acolo. Pana spre dimineata. A doua zi am fost mai bine. Stiam cine-i mama, in ce oras sint, tabla inmultirii si Tatal Nostru. Pe care-l spuneam in bucla, sa ma salveze. A treia zi au inceput sa mi se sparga basicile. Si sa fac inundatie prin camera. Am slabit 15 kile. A patra zi eram carne vie. In sange. A 5-a zi au inceput sa mi se usuce pieile. Eram ca un lepros. Daca ma vedea vreo “autoritate” as fi fost transferat de urgenta la Tichilesti, una din ultimele leprozierii ale lumii. Mi-am revenit total dupa 2 saptamani. De neuitat.

Pai daca asta mi s-a intamplat acum 13 ani, ce s-ar intampla daca as sta vara asta o zi intreaga la soare?! As exploda?

Care te-ai mai ars major, povesteste cum a fost ca sa nu ma simt singur in durerea mea.  

PS: Si apropo de povesti, nu uitati de concursul Maretti. Lasi aici o poveste culinara cu aroma si savoare, pe care s-o citim in timp ce ne curg balele cu zambetul pe buze, si poti castiga niste premii surpriza.